Răspuns final: nu!

Știi? M-am gândit că n-aș vrea nici în ruptul capului să-mi trăiesc viața cu tine. Îți imaginezi ce zăpăcită aș fi!? Nu s-ar alege nimic de mine. Chipul meu ar poza nonstop, în mutra aia de copil tâmpit iar privirea mea căpruie ar deveni ridicol de „in love” și-am văzut clar că te cam disperă! Deci, nu. Nu vreau să-mi petrec viața cu tine. Niciodată. Niciun pic. Și nici n-aș vrea să dorm cu tine! Doamne! Ce somn ar mai fi ăla? M-aș trezi probabil din minut în minut sa-ti ciupesc obrajii să mă conving că nu esti doar o inchipuire a mintii mele. Apoi… probabil ți-aş invada trupul cu pupicii ăia aliniați de-a lungul și de-a latul trupul tău. Un chin, recunoaște! Și-apoi prea mi s-ar zburli sufleţelul, respirând căldura brațelor tale. Răspuns final: nu! Nu vreau să dorm cu tine! Și dacă mă gândesc bine, nu vreau nici măcar să-mi beau cafeaua cu tine… Nici să-mi plimb pașii agale prin parcurile toamnei nu vreau! Și nici să-mi târâi ziua prin îmbrățișările tale. Ar fi ca și cum mi-aş spăla creierul de bună voie și nesilită de nimeni. Tu știi că mie-mi place să iese totul ață-buclă-şnur. Cu tine alături, sunt, aș fi mereu, un dezastru … Deci, nu! Sunt absolut convinsă că nu vreau să-mi petrec viața cu tine! Tu, pe de altă parte, ai dreptul să mă obligi. 

(N-aș îndrăzni să te contrazic…) 

Make it happen 😉

Anunțuri

Punct. Și de la capăt …

… cred că uneori, cel mai bun lucru pe care poți să il faci, este să nu faci nimic. Să nu te gândesti la nimic, să nu visezi nimic, să nu speri nimic, să nu vorbești nimic, să nu pui nicio intrebare. Să nu faci nimic altceva decât să respiri. Să respiri controlat. Conștient. Regulat. Și să lași viața să se întâmple. Independent de toate așteptările tale. Firesc. Aşa cum ți-a fost dată.

„Good morning, Sunshine”

0ff2bc2811919f75b684e817012022af

A trai este conflict și chin, dezamăgire și dragoste și sacrificiu, răsărituri strălucitoare și furtuni napraznice. Am spus asta acum ceva timp și astăzi nu cred ca as adauga un singur cuvânt.
Laurence Olivier

M-au dezamăgit cuvintele tale. Toate. Pentru ca mint………….. Ma mint.

M-au dezamăgit profund, îmbrățișările tale. Toate. Pentru ca mint……… Ma mint.

M-au dezamăgit -rând pe rând – (ne)cuvintele tale …. Toate. Si ele mint……. Ma mint.

Si …da. La început a fost cuvântul tău. Unul care m-a convins… Unul, care m-a făcut sa cred din nou. Din nou, în iubire. Iubirea aia capabila sa treacă zburând, toate frontierele văzute și nevăzute… Ce ironie …

Dupa cuvânt, au urmat, firesc … niște fapte. Mincinoase și ele.

Si-apoi …. din nou, cuvântul tău. Unul care ma minte. Zi de zi. Cu nerușinare …

Sunt dezamăgită. Profund. De tine.

 

Un ținut … fascinant

99381118afb8db50bf8599211508e1e0

„Cel mai fascinant ținut, este fără doar și poate, ținutul de mână.”

Aceste ținuturi de mână m-au fascinat încă din primii ani ai copilăriei. Pe-atunci, ținutul de mână al mamei, avea puterea de-a mi oferi, siguranță. Așa cum îmbrățișarea ei, îmi ofera ditamai doza de iubire! Mai târziu, ținutul de mână al celei mai bune prietene, avea să-mi ofere, o doză sănătoasă de „sunt aici lângă tine” asigurându-mi un confort sufletesc tocmai bun de mers înainte.

Îmi amintesc apoi, celălalt ținut de mână, al primului iubit. Primul ținut de mână, fierbinte. Electrizant. Menit să topească teama necunoscutului, în fața primei iubiri. Menit să încălzească inimi, să zdrobească frici, să umple sufletul cu tot ce-ar putea însemna, adolescența.

Au urmat, rând pe rând, ținuturi de mână, care mai de care mai fascinante. Nu spun că mi le amintesc pe toate, dar în mare parte, îmi sunt înghesuite toate, unele peste altele, în dreptul inimii.

Nu-mi amintesc chipuri, aproape niciodată. Nu știu de ce. Un defect ciudat al minții mele …Dar îmi amintesc glasuri, îmi amintesc atingeri … emoții, cuvinte, mirosuri, arome …

De exemplu, îmi amintesc verile petrecute în curtea bunicii. Nu am memorat chipurile copiilor, dar îmi amintesc veselia lor… și pofta cu care savuram împreună, aproape seară de seară, dulceața amestecată cu zeci de sâmburi, al pepenelui roșu. Îmi amintesc murdăria de pe nasul meu, muștele, și glasul bunicii ce ne îndemna mereu să ne spălam mâinile.

Îmi amintesc cizmele de gumă ale bunicului. Si gâștele. Si frica ce mi s-a instalat în suflet în clipa în care, cocoșul năzdravan, s-a găsit să mi se urce în cap, tocmai mie! Copilul sensibilos, crescut la conservă … Îmi amintesc țipătul și nebunia cu care am alergat, înghițind pământul, până în casa. „Ajutooooooor, mă mănâncă cocoșul, bunicule!”

Îmi amintesc trotuarul din fața blocului, piatra și conturul strâmb al șotronului …

Îmi amintesc, prunele, caisele și strugurii verzi! Un adevărat deliciuuuuuu!

Îmi amintesc dorința de-a o lua pe jos în căutarea unui pământ nou și teama de-a nu pricepe ce se întâmplă cu mine, atunci când … unele chestii noi, chiar se întâmplau.

Îmi amintesc perioada în care cei mai buni prieteni au răsărit de nicăieri, și n-au mai plecat niciodată. Cel puțin, nu din sufletul meu. Îmi amintesc cu lux de amănunte acele mâini sufletiste care munceau, iubind. Uite, vezi? Îmi amintesc oja aia portocalie – de căcat – cum ai numit-o tu și felul în care, m-ai ținut de mână prima data …

Îmi amintesc chiar și pe acel nu mă atinge, dar simte-mă și-apoi și pe acel Poți? … chiar și pe …Închide ochii, nu trișa! 😀

Îmi amintesc, orele de shopping – de windows shopping – și hohotele de râs înghesuite toate în cabina de probă …

Îmi amintesc, plânsul tău în fața unei vesti nenorocite și mână mea tremurând, citind ultimele rânduri pentru tine …

Îmi amintesc cocorii … briza … artificiile …

Îmi amintesc bucuria de-a ține strâns în pumn un bețișor colorat ce ma anunța palid vei fi mămică! Si spaima, de după! Si -apoi îmi amintesc, mirosul de bebe abia născut! Si fericirea de a privi sânul și gurița aia mică și  flamandă. Si-apoi primii pași … Si-apoi prima julitură. Si toate lacrimile ….

Îmi amintesc apoi – o zi – de care îmi stă atașat un nou prieten.

O iarnă. Si un nou ținut de mână. Unul, la fel de fascinat …

Is there a way I can found you?!

Petrecem timp – un timp – visând, așteptând, respirând cu greu prin nebunia nerăbdării …

Apoi …  Treziți in fata faptului împlinit, nu mai știm nimic.

Nu mai avem vise, nu mai avem cuvinte, abia dacă mai știm sa iubim …

In final, ne stingem putin cate putin, printre milioane de regrete nefirești. De ce?!

Suntem mai orbi decât orbul născut din veac …

10338228_1548252468731092_5692401097505677776_n

..și totuși, noi continuam sa judecam pe cel din fata noastră. Sa vedem în el, doar frânturi de vise.
Condamnam o fapta ca fiind un întreg și catalogam persoana numai în funcție de o anumita conduita sociala!
Suntem mai orbi decât orbul născut din veac …
Privim prin lumina, un întuneric ce se ascunde în ființa noastră chinuita și ne răzbunăm absolut întotdeauna pe cel mai nevinovat interlocutor!
Asa suntem noi. E tot ce ne dorim pentru viitorul nostru.
Altfel cum va explicați acțiunile și nebuniile din lume, oameni buni?!

” Tot ce contează pe lumea asta sunt eu!” – îmi spusese o apropiata.

Si-atunci te întreb: ce importanta vei mai avea tu, în momentul în care, te vei trezi pe un câmp de lupta, singur, într-o mare de cadavre?!
Vei fi fericit?! – ma îndoiesc. Fericirea împărtășită își capătă însemnătatea adevărata, iar tu …. mai mult ca sigur, nu vei începe sa urli morților de sub picioare: Am Învins !!
Ar fi culmea!
La ce bun?! – sau poate visezi aplauze din partea adormiților pentru vecie?! Degeaba, iți zic eu!
O lume în care tu ești buricul pământului, nu exista!

Vrei o lume doar a ta?!
Una în care sa fi apreciat, iubit, răsplătit pentru faptele tale bune, aplaudat și înconjurat de prieteni ?!
Atunci lupta!
Nu sa învingi neapărat tu. Dar neapărat sa fie o victorie!
A voastră, a tuturor!
A mea … a ta ….
O victorie a unei lumi ce își dorește pacea unui întreg!

Zi senina, dragilor

scented-english-roses-hot-pink-and-purple

De-a lungul vremii, am trăit mii de clipe, și toate diferite, unice, încărcate cu sentimente fel de fel.
Nu le regret sub nici o forma. Pe niciuna!
Si deși am visat mult, și prea puțin din visele mele au ajuns sa se împlinească, au fost destule care mi-au umplut inima de împlinire, ca sa continui sa visez.
Am avut parte de prieteni care au fost alături de mine o perioada, apoi au plecat, prieteni care sunt aici acum și prieteni care s-au transformat pe parcurs în inamici… însă continui sa am încredere în oameni orice ar fi.
In sfârșit, m-am născut cu inima plina de credință. Am înălțat rugi care s-au lăsat duse și care n-au găsit nici un răspuns. Cu toate acestea, am avut parte de mii si mii de binecuvântări din partea divinității, motiv pentru care, credință mea creste pe zi ce trece.
Nu pot sa regret nimic.
Nu am putere sa reneg și n-am nici un drept sa refuz sa vad partea plina a vieții…. Neajunsuri vor fi mereu.
Lumina fără întuneric nu-și are rostul.