Dragă Moșule,

Ia uite! E primul an în care n-am nici o listă de dorințe de îndeplinit. Nu știu nici măcar dacă am fost suficient de cuminte anul ăsta, ca să se merite să mă chinui să o scriu, în definitiv.

Deci, moşulică drag, sunt pe deplin conștientă că n-am fost pe placul tău nici anul ăsta. Posibil să nu fiu așa,  nici din ianuarie-ncolo. Ar fi inutil, cred, s-o dau în minciună tocmai acum. Am ajuns să mă cunosc destul de bine, zic. Știu ce-mi poate capul…Știu și ce nu poate! Deci, ți-aș fi spus să-l ierţi și-apoi te-aș fi rugat să mă ierţi și pe mine, dar ar semăna, cred, a dorință și nah … astea nu-s de nasul copiilor ca mine. Așa că mă abțin. Uită ce voiam să zic și hai să depășim momentul.

Azi, îți vorbește o fetiță mai puțin cuminte.

Deci… n-am nicio listă. Și, da, recunosc că mă gândeam zilele trecute să încerc să mă milogesc câta la tine. Știi tu … „Am fost foarte cuminte! Crede-mă! Când s-a întâmplat să-mi iese fix pe dos, n-a fost vina mea! Eu fac parte din categoria oamenilor lipsiți de răutate. N-am vrut. Iartă-mă! Nu se va mai întâmpla altul, vei vedea!” 

Mda. Am vrut să fac asta, recunosc, dar m-am răzgândit. Io nu-s nici cuminte și nici nu pot să promit că voi fi vreodată. Mie cel mai bine îmi ies trăznăile, îți amintești?! Io nu știu să fiu nici educată, nici politicoasă și nu știu nici cum e aia să te calmezi când te apucă dracii. Și-apoi, nu-mi cer iertare nici dacă-mi promiţi vacanța aia mult visată în Teneriffe, așa că la ce bun?!

Anul ăsta mă voi strădui să-mi îndeplinesc singură dorințele. Sunt puține, știi tu… nu-mi va lua decât vreo juma’ de secol să termin cu ele, dar mă descurc. Tu fii bun și ocupă-te de cei cuminți. Citește-le cu mare grijă listele, și rogu-te, îndeplinește-le toate dorințele, fără nicio excepție. 

Te pupă cu mare drag, Rhea!

Reclame

Minți, vântule!

Iarnă. O zi abătută și extrem de sărăcăcioasă. N-are lumină nici cât să-ți aprinzi un dor, darămite să te ridice cu privirea spre bolta unui Cer pustiit. Un vânt destul de afurisit, încearcă inutil să-mi vorbească despre oameni. Nu-l ascult. În opinia lui – omul – rămâne cea mai gingașă ființă. Da… Nu-i neg plăcerile. Și totuși, îmi păstrez dreptul de-a crede și de-a simți diferit. Omul … o fi fost el cândva demult și gingaș și bun și drept și plin de toate alea, acum însă îmi pare sărac lipit pământului. Sărac și inconștient de starea în care își sugrumă zilele, puțin câte puțin.

Cică iubește. Și-l cred. Numai că mi se pare că o face prea puțin faptic si mult prea mult, verbal. Când uneori i se întâmplă totuși să iubească faptic, sufocă prin posesivitate dusă până la extrem. A uitat cu desăvârșire să iubească necondiționat și liber de orice pretenție. Încorsetează și ultima fărâmă de liberate a celuilalt și ucide astfel frumusețea iubirii, așa cum a fost creată ea.

Așadar, minți vântule! Omul nu e gingaş și nici bun. Omul este bolnav. Răpus de-un egoism tragic. Îngenuncheat de-o dragoste înțeleasă greșit. Sufocat el însuși de toate condiționările fabricate meticulos în cămăruţele propriului său suflet.

Privește-l mai atent, rogu-te. Observă-l în toată splendoarea lui. Zace aproape inconștient într-o mlaștină de sentimente gri. Dacă te iei după ticăitul aritmic din mijlocul pieptului, ai zice că e viu. Totuși, îmi pare uneori aproape mort. Stii ce crede el, vântule? Îți spun eu. Crede că iubirea e un miracol. Da. Și știi ce mai crede? Că miracolele nu se petrec decât din Paști în Crăciun. A căzut în ridicol visând zborul dar uitând complet cât de plumburii îi sunt secundele.

Omul e grav bolnav, vântule! Oprește-te din a-mi mai spune minciuni…

Spovedanie (18)

M-ai abandonat de bună voie în fața atâtor altor priorități. O dată. De două ori. De multe ori. 

Presupun că ar fi absurd și inuman să-ți spun că acest lucru mă trimite inapoi în timp, acolo unde, în fața abandonului suprem, mi-au amorțit bucăți mari de suflet. Știi ce-am să fac în schimb? Voi înghiți în sec. Și lacrimi și dureri. Și-am să urăsc apoi, profund și total, acest rol stupid de mi-a fost încredințat…

Cea care umple spații și vremi. Neînsemnata. Eu. 

Maybe

… poate că melancolia nu este o boală ce trebuie vindecată. Poate că este mai degrabă o formă de tristețe care ne inundă interiorul atunci când ne trezim în fața certitudinii că dezamăgirea a făcut parte din scenariu de la bun început. Și poate că șmecheria nu e să începem o viață nouă ci să o reconsiderăm pe cea pe care o avem deja, eventual cu ochi mai puțini blazați și rutinieri

A true love story (2)

În zilele ce au urmat, discutaseră mii de variante despre unde și cât și cum ar trebui procedat, astfel încât inima nebună purtătoare de ochi negri să poată păcăli in vreun fel moartea. Și pentru că nu au reușit sub nicio formă să descopere (încă) formula magică, au hotărât de comun acord, ca deocamdată, să permită vieții să curgă …

Așadar, într-o zi pe când Ochi Căprui abia terminase de mâncat ditamai porția de cartofi prăjiți, aude ţârâitul telefonului. Cu burta plină și fără nicio picătură de entuziasm, răspunde.

– Alo, da?

– Da! Câtă promptitudine, Ochi Căprui! Nici nu știi ce mult mă bucur. Pune-ți ceva lejer pe tine, în 10 minute sunt în fața blocului!

– Plecăm undeva?!

– Cât vedem cu ochii! Hai … să nu mă faci să aștept mult, da? 

– Ihi – răspunse. Și deși în urmă cu două minute jurase că nimic n are să i întrerupă siesta, se trezi brusc cu inima bătând în coșul pieptului – gata sa-l facă țăndări – de nerăbdare să petreacă alături de Ochi Negri. 

Așa că, își desenase un zâmbet cu rujul mat, îmbrăcase rapid bluzița galbenă, blugii și sandalutele mov. Zece secunde mai târziu, cobora în viteză cele trei etaje. Câte două-trei trepte deodată! Până când … ateriză forțat în ușa vecinului de la unu! Mda…Sunetul bubuiturii, o trezise la realitate. Și durerea resimțită în urma coliziunii. Totuși, se ridicase rapid. N-avea timp de au și vai. Așadar, diminuând semnificativ viteza, ajunsese într-un târziu în mașină.

– Ce-ai pățit, iubire? – întrebase Ochi Negri, văzând mutrişoara chinuită și bosumflată a Ochilor Căprui.

– Aterizare forțată- n cap, fix în ușa vulturului. O nimica toată …

– Nu creeeeeed!

– Ba să mă crezi! Si vezi, fă cumva și nu mai râde! Încă mă doare …

– Da. Ai dreptate – rostise cu mare seriozitate Ochi Negri. E de plâns. Am pe undeva șervețele, mi le dai te rog?

– Pentru?!

– Muci?! Știi tu … multe lacrimi …

– Te distrezi pe seama mea! Unde plecăm?

– Carmensita face gogoși. Mergem să i le mâncăm!

– Mi se pare corect! – rostise Ochi Căprui. Și-apoi zâmbise. Cu toată inima. Și îi zâmbise înapoi și Ochi Negri.

Un pupic scurt… și porniră. Șoseaua părea destul de lejeră. Afară … nici prea-prea, nici foarte-foarte. Un vânt mai aspru și câteva berze scotocind după hrană. Își povesteau rând pe rând din amănuntele zilei. Fericirea le-a fost acompaniata pe tot parcursul drumului de aceste acorduri sârbești pe care le adorau. Kunem se!

Gogoșile așteptau fierbinți, în mijlocul măsuței de lemn lucrată manual. Carmensita părea ocupată să-și retușeze oja, așezată totuși comod, în fotoliul alăturat măsuței cu păcătoasele alea prăfuite meticulos cu zahăr.

– Bucuroasă de oaspeți, iubita?! – rosti Ochi Negri, abia păşind în holul ticărit cu plante care mai de care mai mari și mai frumoase. Am venit după miroooos!
– Nu creeeeeed! Deci voi chiar ați venit?!

– Am venit, dară! Ochi Căprui abia așteaptă sa mănânce de-alea cu cocos!

– Da măh … Am! Două!

– Doar două?! – întrebă cu ochi mici și foarte mirați, privirea căpruie. Adică, am parcurs 43 de km pentru două gogoși amărâte?!

– Oh … îmi pare cu regret! Nici nu știi cât! – zise Carmensita cu o mutrișoară roşcovană, aproape perfectă! Ați venit pe jooooos?!

– …. de la poartă până-n casă, dară! Ditamai efortul! – glumi in felul său specific, Ochi Negri. Ne faci un ceai?!

– De mentă cu lămâie! Bucuroasă! Haideți la bucătărie. Bănuiesc că aveți chef și de-o țigară … Nu-i chiar simplu sa mergi pe jos atâta cale!

– În sfârșit un om capabil să ne înțeleagă și pe noi! Cine-ar fi crezut! – chicoti Ochi Negri, fix în clipa în care luase loc lângă fereastră. Aproape că ne pierdusem speranța, știi tu?

– Da, are dreptate! Cred că ar trebui să ne mutăm la tine! – zise Ochi Căprui. Gătești dumnezeiește iar în bucătăria asta miroase a Rai aproape permanent! Iti confiscăm și dormitorul și gata!

– Și gata ce? – se miră roşcovana.

– Gata! Ne faci flotantul și devenim chiriași cu acte-n regulă! – glumi Ochi Căprui. Desi, îți spunem sincer, noi preferăm să fim musafiri! Rămâne cea mai mișto meserie de pe fața pământului!

(va urma)