Invitație

Te provoc să-mi porți penele vreme de 24 de ore. O zi. Una singură. Te-ai bătut cu pumnul în piept că poți, că știi mai bine, nu-i aşa?

Haide. Încearcă…

Dezbracă-ți principiile, crezurile, trăirile, lecțiile învățate, zâmbetele, bucuriile, tristețile. Stai gol în fața oglinzii. Gol sufletește.

Închide ochii. Nu trişa… Fă-ți curaj și-apoi îmbracă straiele unei vieți noi. A mea.

(O critici convins că nu sunt deloc priceput să o port.) 

Sunt pregătit să învăț. Arată-mi cum se face. 

Te invit să fii eu. Dar fii cu totul, rogu-te. Nu păstra de la tine nimic.

Umple-ți inima cu toate sentimentele mele. Vezi că pe canapea, în colțul din stânga, am vărsat mai alaltăieri câteva lacrimi. Ia-le si pe alea. Nu le uita. Toate lucrurile pe care le-am pierdut de-a lungul vremii, sunt creionate în tabelul cu fluturi de pe marginea ferestrei. Citește-le și pe alea. Cu multă rabdare. Dacă vei simți că-ți stă în loc întreagă ființa, nu te înspăimânta. Vei supraviețui cu succes. Am făcut-o și eu, o vei face și tu. In cazul in care, pe ici le colo, vei avea impresia că îți atârnă Cerul pe umeri, ridică privirea înspre soare. El mi-a dat puterea să-mi regăsesc verticalitatea, o vei recunoaște și tu.

Pune-ți apoi toate speranțele ciobite in buzunarul zilei și ieși în mulțime. Da. Aia care te privește câş. Îți amintești?! Te amestecai printre ei până mai ieri. De ce să te temi tocmai de ei? Privește-i în ochi. Asculta-le cuvintele. Îneacă-ți lacrimile în cazul în care ți se va părea ca ți se face o nedreptate. Și mergi. Drept nainte.

De ce să nu poți?! Haide! Erai convins că se poate atunci când mă impiedicasem …

Arată-mi cum se face!

Aaaa … și încă ceva! Fii atent că s-ar putea ca în timpul nopții să nu mai vrei să privești steaua polară … Să nu cumva să-ti pierzi privirea printre lacrimi! Insist! Deocamdată steaua aia îmi stă piatră de temelie viselor… Mulțumesc.

De ce tremuri? Și cum să nu fie simplu? Nu așa părea din pozitia în care te aflai? Haide! Arată-mi cum se face…

Te provoc! Știu că poți!

Dor de tine …

Iubirea este suprema lege a universului: lege misterioasa care guvernează și orânduiește totul, de la atomul neînsuflețit pana la ființele raționale: de la ea pleacă și spre ea converg, ca spre un centru de irezistibila atracție, toate gândurile și acțiunile noastre.

Gustavo Adolfo Becquer

Spovedanie (10)

„Deodată uiți, uiți că nu vrei ceva de la lume și nu ai așteptări de la ea, iar asta te tulbură, te tensionează teribil. Emoțiile tale devin dureroase, apăsătoare, ca niște pietre de moară. Parcă depinzi de toată lumea, parcă nimeni și nimic nu e în ordinea firească a existenței, te simți renegat, respins, nedorit, singur, nespus de singur, simți că durerea te sfâșie, poate, și nu ai nici o poartă de ieșire. O, asta-i tensiunea așteptărilor orientate greșit! E tensiunea care-ți spune să încetezi să aștepți de afară, dar să-ți amintești ce vrei tu. Lasă-i pe ceilalți să-și facă lumea lor. Unul ți se împotrivește, altul te detestă, altul te ignoră, unul te lovește, altul te invidiază, altul e gelos pe tine: lasă-i pe toți să simtă ce pot ei să simtă, să facă ce pot ei să facă, dă-le voie să existe, să fie. Existența e un loc larg, încape lumea întreagă în ea. Dacă ei nu te lasă pe tine, dă-le voie: s-ar putea ca ei, intuitiv, să te conducă spre lumină, spre destinul tău, spre rostul tău. Pentru ca tu să crești în interior, acolo unde contează ce faci, ce ești și cum simți, pentru ca tu să trăiești sentimentul iubirii și al bucuriei Sinelui tău, e nevoie să te detașezi de așteptări. Să mergi pe calea ta e nevoie ca uneori să apară obstacole. Nu te încrâncena, nu te întrista, nu privi spre ușile ferecate, nu sta prea mult timp acolo unde nu ești primit, nu ești dorit, nu ești invitat. Amintește-ți ce ți-a spus Isus: ștergeți picioarele de praf când pleci din casa în care nu ești bine primit. Nici măcar praful acelei case să nu fie pe tălpile tale și asta pentru că ospitalitatea și bunăvoința sunt legile cheie ale existenței.

Nu toate drumurile sunt închise: existența are o mie de poteci secrete. Caută cu inima, cu mintea, caută cu visele, cu imaginația, cu toată ființa ta. În spațiul subtil, în spațiul energetic al existenței, există mii și mii de căi: nu e doar aceea blocată, nu e doar aceea pe care ești oprit. Emoțiile tale negative nu-ți sunt de folos: ele sunt adevăratul tău obstacol, din pricina lor nu vezi frumusețea și fantasticul căii tale. Renunță să te împotrivești, să-i reziști vieții: curgi pe unde-i spațiul liber pentru ca tu să te simți liber și minunat, cum ești deja! Nu căuta aprobare din afară: dacă vine, vine: dacă nu vine, nu vine. Nu căuta să-ți spună alții cine ești tu.

Vrei să-ți spună altcineva că ești bun? Vrei să-ți confirme altcineva că ești talentat? Vrei ca altcineva să creadă că ești special? Vrei să știe cu precizie un alt om cine ești ești? Cât ești de frumos în mintea ta, în inima mea, cât de măreață e ființa ta? Cum se poate să știe un alt om adevărul despre tine? Cum se poate ca tu însuți să știi adevărul despre tine de vreme ce crezi că altcineva îl știe? Tu ești singurul care se simte pe sine în mod real, tu ești acela ce se cunoaște pe sine în mod real, tu știi cum sunt gândurile tale, cât de frumos e sufletul tău, tu știi sigur cum și cine ești. Atunci, cum se face că aștepți să știe altcineva, să spună altcineva, să te iubească altcineva, să te înțeleagă altcineva? Înțelege-te singur pe tine, du-te în interiorul tău, fii cinstit sută la sută, privește-te ca într-o oglindă uriașă și fii cel ce ești. Fii tu, ai curajul să fii, ai curajul să te vezi cinstit și lasă-i pe ceilalți să te vadă cum pot ei. Unii te vor iubi, alții te vor urî, unii te vor vedea deștept, frumos și bun, iar alții dimpotrivă: vor crede că nu e nimic de capul tău. Aceste lucruri se întâmplă pentru că trăim pe diferite nivele de conștiință, pentru că nivelul de conștiință determină percepția, iar aceasta înseamnă că lumea lăuntrică ia forma conștiinței în care se mișcă ființa. Din pricina aceasta contează în mod real cine ești tu. Contează să fii sigur pe tine. Contează să te cunoști și, dacă nu te placi, dacă te vezi slab sau fără putere, corectează-te. Dacă nu ești destul de frumos și știi aceasta, nu te mai poate supăra percepția celui ce te vede urât. Dacă nu ești destul de iubitor, nu te mai poate deziluziona cineva care-ți spune că nu iubești. Acceptă-te cum ești sau schimbă-te dacă te vrei să fii diferit. Dar nu mai aștepta să te perceapă alții cum ai vrea să fii, căci din pricina aceasta suferi, iar emoțiile de suferință te țin legat de dorințe, de lumea pe care o chemi – în mod absurd – să te vadă cum ai vrea tu să fii. Privește-te pe tine cu toată claritatea și schimbă ce nu-ți place, apoi lasă lumea să vadă ce-o putea ea să vadă. Tu ești tu: tu ești victorios și puternic doar atunci când știi sută la sută cine și ce ești, ce poți și ce nu poți, ce simți și ce trăiești în interiorul tău. Fără să știi cine ești tu, lumea are putere asupra ta. Lumea îți crează o imagine a ta, dar e o imagine precum castelul de nisip. Azi e înalt și frumos, mâine se dărâmă. Când îi împlinești dorințele lumii, ea te iubește. Când nu mai poți să faci un lucru sau altul pentru ea, lumea te părăsește, te ignoră, stă deoparte, se orientează acolo unde are ceva de câștigat.

Nu-ți lăsa viața pe mâinile lumii: fii tu, află cine ești și stai drept, orice ar fi. Fii liniștit cu tine și în tine: dincolo de lumea care vine și pleacă, dincolo de lumea care apare și dispare, e un câmp al iubirii, e o putere vie, luminoasă, care te cunoaște și te iubește cum ești. Ai nevoie doar să te ridici pe vârfuri, să insiști puțin, să iubești și să te iubești pentru ca brațele nevăzute ale acestei iubiri să te cuprindă, să te învăluie și să te ducă…în adevăr. În adevărul acesta, totul e numai iubire. În adevărul acesta, tu ești o ființă spectaculoasă, minunată, iubită și frumoasă. Caut-o pe aceasta, pe ființa aceasta pe care îngerii și Dumnezeu însuși o îmbrățișează permanent. Tu trebuie doar să devii conștient de aceasta!”  Maria Timuc

Am parcurs acest text cu sufletul la gura și inima făcuta ghem….

Vezi cât e de ciudata mintea omului? Face click din cel mai neînsemnat amănunt și -ți readuce din urma discuții, gesturi, mirosuri, emoții, priviri … Toate intacte. Când te aștepți mai puțin!

(Mi-am reamintit – de pilda – nebunia ce năvălea peste noi, ori de câte ori ma apucau pe mine întrebările. Si mi -am reamintit  cuvintele tale ce venea înspre mine, aproape identic de fiecare data când ma apucau dandanalele)

„Ești singura în măsură sa-ți judeci faptele!”

„Crezi ca va știi cineva – altcineva – sa simtă cu inima ta asa cum le simți tu pe toate?”

„Crezi ca vor putea vreodată sa plângă și sa rada în locul tău?”

” … Niciodată, Soare… „

Vei rămâne etern –  pentru mine – cea mai de calitate ființă ce mi-a traversat vreodată Cerul. Mulțumesc …

S.O.S

6fbb66a03b18a71f6c16a164179ffd08

În clipa asta e musai să-mi resuscitezi sufletul, altfel riscă să-și piardă pasul ce mă duce la tine.

Nu știu ce l-a apucat, pare că s-a îmbolnăvit subit.

Aș spune că e pe cale să fie doborât de un soi de lipsă de tine.

Bântuie ca o stafie rostogolind dorințe alandala.

Aleargă beat, își împiedică pasul, sughite a buze flămânde …

Mi-e teamă că va muri însetat de tine.

Prinde-i mână în mână ta.

Tiveşte-i apoi cărarea și poartă-l încet înspre tine.

Nu -l grăbi.

(L-am auzit mai devreme respirând a pustiu….)

Sărută-l când și când.

Știi tu … acolo unde i-ai tatuat în trecut un dor nesfârșit.

Vorbește-i blând …un sărut pe buze, apoi unul pe tâmplă.

Îmbrățișează-l strâns lângă inima ta. Dacă poți, amintește-i căldura pe care a simțit-o cuibărindu-și tot veacul în brațele tale.

Fă-i o cafea. Aburindă. Neapărat amară.

Reanimează-i surâsul cu blândețea glasului tău, apoi iartă-i promisiunile rămase în așteptarea unui altădată.

Știu. Îți picură greu și dorul și zâmbetul și speranța, dar azi … are nevoie de tine. Mâine ți le va returna inzecit. Pe toate.

Acum însă depinde cu totul de tine.

Restabilește-i emoția. Recuperează-i toate cuvintele și neapărat învață-l să respire din nou. Să te respire cu nesaț doar pe tine.

Uneori, apropierea ta ma lasă fără aer…îmi pierd vocea și toate lucrurile pe care vreau sa le spun nu mai pot fi spuse. Apoi, în tăcere, pot doar sa sper ca ochii mei vor vorbi în locul inimii.” – Robert Sexton

Spovedanie (9)

Un abracadabra nerostit mi-a răpit simțurile. Un fel de scamatorie … Și iată, sunt acum săracă lipită pământului. Nu (mai) simt nimic. Nici că ti-e dor, nici că ți-e drag, nici că te gândești la mine.

M-ai zidit pe ascuns, printre cuvintele tale. Mă ții captivă la rădăcina unui castan înflorit peste noapte … Mă sufoci! Abia dacă mai pot zări Cerul dincolo de grămada de sentimente aruncate alandala peste mine.

Zici că nimic nu mă mai poate atinge!?

(O minciună gogonată) …

Sunt atinsă până în măduva oaselor. De fiecare gând al tău. De fiecare clipă în care taci. De fiecare dată când te cuprinde foarte binele.

Dezgroapa-mă și lasă-mi Lumina. Mi-a fost teamă de întuneric de când mă știu …