Luptăm…

… pentru o victorie incertă, fiecare după propriile puteri, depășind nivel după nivel…. încercările vieții. În același iad, ținând piept propriilor demoni… 

Anunțuri

Dragă Moșule,

Ia uite! E primul an în care n-am nici o listă de dorințe de îndeplinit. Nu știu nici măcar dacă am fost suficient de cuminte anul ăsta, ca să se merite să mă chinui să o scriu, în definitiv.

Deci, moşulică drag, sunt pe deplin conștientă că n-am fost pe placul tău nici anul ăsta. Posibil să nu fiu așa,  nici din ianuarie-ncolo. Ar fi inutil, cred, s-o dau în minciună tocmai acum. Am ajuns să mă cunosc destul de bine, zic. Știu ce-mi poate capul…Știu și ce nu poate! Deci, ți-aș fi spus să-l ierţi și-apoi te-aș fi rugat să mă ierţi și pe mine, dar ar semăna, cred, a dorință și nah … astea nu-s de nasul copiilor ca mine. Așa că mă abțin. Uită ce voiam să zic și hai să depășim momentul.

Azi, îți vorbește o fetiță mai puțin cuminte.

Deci… n-am nicio listă. Și, da, recunosc că mă gândeam zilele trecute să încerc să mă milogesc câta la tine. Știi tu … „Am fost foarte cuminte! Crede-mă! Când s-a întâmplat să-mi iese fix pe dos, n-a fost vina mea! Eu fac parte din categoria oamenilor lipsiți de răutate. N-am vrut. Iartă-mă! Nu se va mai întâmpla altul, vei vedea!” 

Mda. Am vrut să fac asta, recunosc, dar m-am răzgândit. Io nu-s nici cuminte și nici nu pot să promit că voi fi vreodată. Mie cel mai bine îmi ies trăznăile, îți amintești?! Io nu știu să fiu nici educată, nici politicoasă și nu știu nici cum e aia să te calmezi când te apucă dracii. Și-apoi, nu-mi cer iertare nici dacă-mi promiţi vacanța aia mult visată în Teneriffe, așa că la ce bun?!

Anul ăsta mă voi strădui să-mi îndeplinesc singură dorințele. Sunt puține, știi tu… nu-mi va lua decât vreo juma’ de secol să termin cu ele, dar mă descurc. Tu fii bun și ocupă-te de cei cuminți. Citește-le cu mare grijă listele, și rogu-te, îndeplinește-le toate dorințele, fără nicio excepție. 

Te pupă cu mare drag, Rhea!

Minți, vântule!

Iarnă. O zi abătută și extrem de sărăcăcioasă. N-are lumină nici cât să-ți aprinzi un dor, darămite să te ridice cu privirea spre bolta unui Cer pustiit. Un vânt destul de afurisit, încearcă inutil să-mi vorbească despre oameni. Nu-l ascult. În opinia lui – omul – rămâne cea mai gingașă ființă. Da… Nu-i neg plăcerile. Și totuși, îmi păstrez dreptul de-a crede și de-a simți diferit. Omul … o fi fost el cândva demult și gingaș și bun și drept și plin de toate alea, acum însă îmi pare sărac lipit pământului. Sărac și inconștient de starea în care își sugrumă zilele, puțin câte puțin.

Cică iubește. Și-l cred. Numai că mi se pare că o face prea puțin faptic si mult prea mult, verbal. Când uneori i se întâmplă totuși să iubească faptic, sufocă prin posesivitate dusă până la extrem. A uitat cu desăvârșire să iubească necondiționat și liber de orice pretenție. Încorsetează și ultima fărâmă de liberate a celuilalt și ucide astfel frumusețea iubirii, așa cum a fost creată ea.

Așadar, minți vântule! Omul nu e gingaş și nici bun. Omul este bolnav. Răpus de-un egoism tragic. Îngenuncheat de-o dragoste înțeleasă greșit. Sufocat el însuși de toate condiționările fabricate meticulos în cămăruţele propriului său suflet.

Privește-l mai atent, rogu-te. Observă-l în toată splendoarea lui. Zace aproape inconștient într-o mlaștină de sentimente gri. Dacă te iei după ticăitul aritmic din mijlocul pieptului, ai zice că e viu. Totuși, îmi pare uneori aproape mort. Stii ce crede el, vântule? Îți spun eu. Crede că iubirea e un miracol. Da. Și știi ce mai crede? Că miracolele nu se petrec decât din Paști în Crăciun. A căzut în ridicol visând zborul dar uitând complet cât de plumburii îi sunt secundele.

Omul e grav bolnav, vântule! Oprește-te din a-mi mai spune minciuni…

Spovedanie (18)

M-ai abandonat de bună voie în fața atâtor altor priorități. O dată. De două ori. De multe ori. 

Presupun că ar fi absurd și inuman să-ți spun că acest lucru mă trimite inapoi în timp, acolo unde, în fața abandonului suprem, mi-au amorțit bucăți mari de suflet. Știi ce-am să fac în schimb? Voi înghiți în sec. Și lacrimi și dureri. Și-am să urăsc apoi, profund și total, acest rol stupid de mi-a fost încredințat…

Cea care umple spații și vremi. Neînsemnata. Eu. 

Maybe

… poate că melancolia nu este o boală ce trebuie vindecată. Poate că este mai degrabă o formă de tristețe care ne inundă interiorul atunci când ne trezim în fața certitudinii că dezamăgirea a făcut parte din scenariu de la bun început. Și poate că șmecheria nu e să începem o viață nouă ci să o reconsiderăm pe cea pe care o avem deja, eventual cu ochi mai puțini blazați și rutinieri