Pustiu

„Aşteptarea ne dă iluzia că facem ceva aşteptând, când, de fapt, nu facem altceva decât să murim suportabil, puţin câte puţin.”

Anunțuri

Spovedanie (18)

M-ai abandonat de bună voie în fața atâtor altor priorități. O dată. De două ori. De multe ori. 

Presupun că ar fi absurd și inuman să-ți spun că acest lucru mă trimite inapoi în timp, acolo unde, în fața abandonului suprem, mi-au amorțit bucăți mari de suflet. Știi ce-am să fac în schimb? Voi înghiți în sec. Și lacrimi și dureri. Și-am să urăsc apoi, profund și total, acest rol stupid de mi-a fost încredințat…

Cea care umple spații și vremi. Neînsemnata. Eu. 

A true love story (1)

Sâmbătă. Puțin peste orele amiezii. Aproape toamnă. Măsuța din curte, îmbrățișează atent două ceşcuţe de cafea, un bliduţ încărcat cu mini tarte umplute cu nuci și gem de portocală și o scrumieră aproape tristă. O țigară uitată pe marginea veacului trecut, fumegă a deznădejde. Doar câinele nebun încă-și dansează fericit codiţa în semn de mulțumire. 

De o parte și de alta a măsuței, două inimi nebune. Suflete pereche. Privesc aproape interzise o foaie plină de cuvinte-gloanţe. Undeva înspre marginea de jos a ei, tronează nerușinate mai multe diagnostice. Luate împreună, anunță moartea.   Inima nebună, purtătoare de ochi negri, aflase toate amănuntele astea cu o săptămână înainte, atunci când ridicase rezultatul investigațiilor. Căzuse și se ridicase în urma veștilor, de câteva ori până să își facă curaj să i mărturisească și Ochilor Căprui. Lupta împotriva inamicului începuse cu ani în urmă, când o banală și aproape insesizabilă bubiţă descoperită subaxilar, o trimisese într-un război crunt. Un război cu de toate. Cu multe frici, multe lacrimi, multa durere. Un război pe care, cu ajutorul celor din casă și a inimii nebune purtătoare de ochi căprui, îl învinsese. Sau așa părea … 

Acum Viața luase o întorsătură bruscă. Una ce avea să răpească un trup și o inimă nebună de lângă cealaltă. 

Tăceau împreună de o bună bucată de vreme. Doar privirile ude se întâlneau când și când țipând a disperare una înspre cealaltă. A dat glas nemulțumirii, perechea de ochi căprui.

   – N-am să știu să trăiesc fără tine. Pe lângă faptul că-mi vor lipsi teribil ochii tăi, sunt absolut convinsă că n-am să pot să mai respir dincolo de acest noi ce stă să se risipească în neant în orice clipă. Nu vreau să mori! Nici acum, nici niciodată! 

Își coborâse nu doar privirea ci întreg sufletul pe asfaltul încălzit de soarele amiezii. Se simțea precum o epavă eșuată pe malul unui ocean. Simțea cum se scurge în valuri printre cuvintele alea nerușinate ce anunță moarte. 

Fără lacrimi. Cu sufletul mărunțit.

– Ochi Căprui, ascultă-mă … Știu foarte bine că vei supraviețui cu succes. Dincolo de mine, viața merge înainte. Vei curge împreună cu ea. Haide! Ridică-ti privirea din podea. Totul va fi bine. Am incredere absolută că așa va fi!

Cumva, replica Ochilor Negri îi trezise o revoltă pe care nu reușea sa o stăpânească îndeajuns. S-a pomenit ridicând vocea, fix în clipa în care si-a ridicat și privirea de jos. Aproape scârbiţi de situația data, Ochi Căprui spuse:

– Ce de cuvinte, Ochi Negri! Nu vreau să supraviețuiesc cu succes … te vreau pe tine! Vreau să rămâi! Vreau să faci să dispară noaptea asta neagră și urâtă! Vreau să trăiești!

– Nu pot să fac să dispară noaptea neagră și urâtă. Cu toate astea, știi bine că tare mi-ar plăcea … Mi-ar plăcea, de exemplu să crezi mai mult în tot ce am redescoperit împreună. Și mi-ar plăcea să crezi mai mult in tine. Haide. Nu plânge. Vreau privirea mea căpruie!

– Iat-o. E toată a ta. Te superi dacă nu mai e căpruie? Mi se pare că s-a mai întunecat…

 O clipă mai târziu, Ochi Negri îngenunchiase în fața Ochilor Căprui. Își plimba acum mâinile tremurând, de jur împrejurul unui chip în lacrimi.

– Dacă o sărut eu, îi revin luminile? Uită-te la mine! Cum să ridici din umeri a neștiință? Va fi așa?

– Probabil

– Probabil nu e un răspuns. Mie îmi plac certitudinile. Mă lămurești?

S-au privit îndelung, apoi și-au abandonat existența într-o îmbrățișare lacomă. Au înecat amarul într-un sărut fierbinte apoi și-au odihnit gândurile, fiecare pe umărul celeilalte. După alte câteva minute, Ochi Căprui a spus abia șoptit.

– Dacă o săruţi tu îi vor reveni luminile. Fix așa. Dar nu vreau să o faci. Vreau să o lași așa neagră … Va începe să-ți poarte un doliu etern chiar din clipa asta.

– Ce prostie spui! Fără doliu! N-am murit încă. Tu dă-mi privirea mea căpruie… Am nevoie de ea!

– Pentru cât timp?

– Pentru eternitate.

Ochi Căprui s-a retras din îmbrățișare. Eternitatea o enerva maxim în acest moment.

– Ce să zic! … De când eternitatea măsoară 6 luni?

– Eternitatea măsoară mii de ani iubire! Și dacă ai încerca să treci peste vestea asta teribilă ce îmi anunță moartea, ți ai aminti că noi ne iubim – nu de ieri, nu de azi – ci dintotdeauna și o vom face pentru totdeauna. 

– Dar nu vreau să mori! Îmi vor lipsi teribil toate! Ochii tăi, tandrețea sărutărilor tale, focul nopților nebune, liniștea, glasul tău … Cine altcineva, îmi spui, va mai fi capabil vreodată să-mi accepte iubirea asta zăpăcită și cine altcineva va ști să facă dragoste cu mine așa total si așa profund, ca tine?

– Știi că nu te voi părăsi niciodată total! E pentru prima dată când discutăm despre asta? Voi fi mereu lângă tine…

– Minți! Nu vei fi!

 – Voi fi!

– Unde te voi afla când voi avea nevoie maximă de tine? Într-o fotografie? Într-o amintire nenorocită?

– Voi fi mereu în inima ta. Acolo mă vei găsi întotdeauna. Îți amintești cerul înstelat?

– Nu-mi amintesc niciun cer înstelat!

– Minți! Când am ieșit din casă după prima noastră noapte împreună, am privit mâna în mâna, cerul ….

– Ah … cerul ăla!

– Ăla, da! Mă vei găsi mereu strălucind pe bolta lui. Voi străluci pentru tine!

(va urma)

Dependenţi unii de alţii, fericirea noastră plăpândă inundată de iubirea ce ne leagă, ne dă puterea să trecem peste fragilitatea vieţii, reper de linişte şi împăcare sufletească…

My little Rhea

„Muzica răscolește toate sentimentele, și ca și după o furtuna, sufletul liniștindu-se, devine mai bun, mai îngăduitor, mai nobil” – Vasile Conta

Buburuzul meu mi -a spus astăzi, imediat după ce și-a terminat studiul cam asa:  Știi mami? Nu-mi pasa ca ceilalți cântă mai bine, sunt bucuroasa ca și eu pot sa o fac din ce în ce mai bine! Asta înseamnă ca voi fi cea mai buna, cândva! Asa-i mami?!

Asa sa te ajute Dumnezeu! ❤

Duminica binecuvântată, dragilor! Va îmbrățișăm cu mare drag pe toți, fără excepție! Amândouă!

Ruga(minte)

545ceb0d036aff90937cc5ab95e9b09c

Dezbracă-ți toate învelișurile și stai goala în fata mea. Vreau sa-mi plimb privirea prin toate colțurile ființei tale.

N-ai înțeles … nu vreau un trup gol ci un suflet transparent. Exact! Pe el dezbracă-l. Si lasă-l gol în fata mea … Azi, mi -ar plăcea tare mult sa-i admir culorile.

(Ah… aproape ca uitasem. Vezi ca pe lângă îmbrățișarea nelipsita, pe care ți-am lăsat-o pe marginea pernei azi dimineață, am așezat încrederea. In noi. Ai găsit-o? Învelește-ți pieptul cu ea. E tot ce vreau sa porți în seara asta.)

Are mult verde – zici tu

Foarte bine. Vreau sa ma inunde cu totul. A fost și va rămâne mereu, culoarea mea preferata.

Haide … acum de ce tremuri? Dezbracă-l … Voi săruta fiecare suspin al lui, fiecare speranță făcută scrum, fiecare dorință făcută praf, fiecare vis pierdut în negura vremii…

Închide ochii. Abandonează-ți prezentul în bratele mele. Știi? … Daca pana acum îmi plăcea sa ii ascult ticăitul ei nebun cu urechea lipita de pieptul tău, acum as vrea sa ii simt zbaterea … Așadar, permite-mi sa iți ating cu vârful buzelor, inima. Vreau sa înțeleg azi, fiecare (ne)cuvânt al ei, fiecare șoaptă rămasă gând, fiecare bob de îndoială, fiecare suspin și fiecare fior al ei.

Dezbracă-l de orice neputință. De ce sa-ti fie teama?! … Las- o sa alunece încet pe podea. Mulțumesc.

Acum închide ochii … și fii a mea. A mea cu totul!

Dor de tine …

Iubirea este suprema lege a universului: lege misterioasa care guvernează și orânduiește totul, de la atomul neînsuflețit pana la ființele raționale: de la ea pleacă și spre ea converg, ca spre un centru de irezistibila atracție, toate gândurile și acțiunile noastre.

Gustavo Adolfo Becquer