A true love story (1)

Sâmbătă. Puțin peste orele amiezii. Aproape toamnă. Măsuța din curte, îmbrățișează atent două ceşcuţe de cafea, un bliduţ încărcat cu mini tarte umplute cu nuci și gem de portocală și o scrumieră aproape tristă. O țigară uitată pe marginea veacului trecut, fumegă a deznădejde. Doar câinele nebun încă-și dansează fericit codiţa în semn de mulțumire. 

De o parte și de alta a măsuței, două inimi nebune. Suflete pereche. Privesc aproape interzise o foaie plină de cuvinte-gloanţe. Undeva înspre marginea de jos a ei, tronează nerușinate mai multe diagnostice. Luate împreună, anunță moartea.   Inima nebună, purtătoare de ochi negri, aflase toate amănuntele astea cu o săptămână înainte, atunci când ridicase rezultatul investigațiilor. Căzuse și se ridicase în urma veștilor, de câteva ori până să își facă curaj să i mărturisească și Ochilor Căprui. Lupta împotriva inamicului începuse cu ani în urmă, când o banală și aproape insesizabilă bubiţă descoperită subaxilar, o trimisese într-un război crunt. Un război cu de toate. Cu multe frici, multe lacrimi, multa durere. Un război pe care, cu ajutorul celor din casă și a inimii nebune purtătoare de ochi căprui, îl învinsese. Sau așa părea … 

Acum Viața luase o întorsătură bruscă. Una ce avea să răpească un trup și o inimă nebună de lângă cealaltă. 

Tăceau împreună de o bună bucată de vreme. Doar privirile ude se întâlneau când și când țipând a disperare una înspre cealaltă. A dat glas nemulțumirii, perechea de ochi căprui.

   – N-am să știu să trăiesc fără tine. Pe lângă faptul că-mi vor lipsi teribil ochii tăi, sunt absolut convinsă că n-am să pot să mai respir dincolo de acest noi ce stă să se risipească în neant în orice clipă. Nu vreau să mori! Nici acum, nici niciodată! 

Își coborâse nu doar privirea ci întreg sufletul pe asfaltul încălzit de soarele amiezii. Se simțea precum o epavă eșuată pe malul unui ocean. Simțea cum se scurge în valuri printre cuvintele alea nerușinate ce anunță moarte. 

Fără lacrimi. Cu sufletul mărunțit.

– Ochi Căprui, ascultă-mă … Știu foarte bine că vei supraviețui cu succes. Dincolo de mine, viața merge înainte. Vei curge împreună cu ea. Haide! Ridică-ti privirea din podea. Totul va fi bine. Am incredere absolută că așa va fi!

Cumva, replica Ochilor Negri îi trezise o revoltă pe care nu reușea sa o stăpânească îndeajuns. S-a pomenit ridicând vocea, fix în clipa în care si-a ridicat și privirea de jos. Aproape scârbiţi de situația data, Ochi Căprui spuse:

– Ce de cuvinte, Ochi Negri! Nu vreau să supraviețuiesc cu succes … te vreau pe tine! Vreau să rămâi! Vreau să faci să dispară noaptea asta neagră și urâtă! Vreau să trăiești!

– Nu pot să fac să dispară noaptea neagră și urâtă. Cu toate astea, știi bine că tare mi-ar plăcea … Mi-ar plăcea, de exemplu să crezi mai mult în tot ce am redescoperit împreună. Și mi-ar plăcea să crezi mai mult in tine. Haide. Nu plânge. Vreau privirea mea căpruie!

– Iat-o. E toată a ta. Te superi dacă nu mai e căpruie? Mi se pare că s-a mai întunecat…

 O clipă mai târziu, Ochi Negri îngenunchiase în fața Ochilor Căprui. Își plimba acum mâinile tremurând, de jur împrejurul unui chip în lacrimi.

– Dacă o sărut eu, îi revin luminile? Uită-te la mine! Cum să ridici din umeri a neștiință? Va fi așa?

– Probabil

– Probabil nu e un răspuns. Mie îmi plac certitudinile. Mă lămurești?

S-au privit îndelung, apoi și-au abandonat existența într-o îmbrățișare lacomă. Au înecat amarul într-un sărut fierbinte apoi și-au odihnit gândurile, fiecare pe umărul celeilalte. După alte câteva minute, Ochi Căprui a spus abia șoptit.

– Dacă o săruţi tu îi vor reveni luminile. Fix așa. Dar nu vreau să o faci. Vreau să o lași așa neagră … Va începe să-ți poarte un doliu etern chiar din clipa asta.

– Ce prostie spui! Fără doliu! N-am murit încă. Tu dă-mi privirea mea căpruie… Am nevoie de ea!

– Pentru cât timp?

– Pentru eternitate.

Ochi Căprui s-a retras din îmbrățișare. Eternitatea o enerva maxim în acest moment.

– Ce să zic! … De când eternitatea măsoară 6 luni?

– Eternitatea măsoară mii de ani iubire! Și dacă ai încerca să treci peste vestea asta teribilă ce îmi anunță moartea, ți ai aminti că noi ne iubim – nu de ieri, nu de azi – ci dintotdeauna și o vom face pentru totdeauna. 

– Dar nu vreau să mori! Îmi vor lipsi teribil toate! Ochii tăi, tandrețea sărutărilor tale, focul nopților nebune, liniștea, glasul tău … Cine altcineva, îmi spui, va mai fi capabil vreodată să-mi accepte iubirea asta zăpăcită și cine altcineva va ști să facă dragoste cu mine așa total si așa profund, ca tine?

– Știi că nu te voi părăsi niciodată total! E pentru prima dată când discutăm despre asta? Voi fi mereu lângă tine…

– Minți! Nu vei fi!

 – Voi fi!

– Unde te voi afla când voi avea nevoie maximă de tine? Într-o fotografie? Într-o amintire nenorocită?

– Voi fi mereu în inima ta. Acolo mă vei găsi întotdeauna. Îți amintești cerul înstelat?

– Nu-mi amintesc niciun cer înstelat!

– Minți! Când am ieșit din casă după prima noastră noapte împreună, am privit mâna în mâna, cerul ….

– Ah … cerul ăla!

– Ăla, da! Mă vei găsi mereu strălucind pe bolta lui. Voi străluci pentru tine!

(va urma)

Reclame

Spovedanie (17)

Cândva, tu și cu steaua polară ați purtat un război lăuntric lung și fără vreo speranță. Tu, nu o puteai suferi pentru că o bănuiai de spionaj, iar ea dezvoltase o pasiune cel puțin ciudată pentru noi. Ori de câte ori ne furişam în spatele copacului bătrân și beteag pentru o doză zdravănă de dulceață a buzelor, făcea ea cumva și apărea de nicăieri, fix deasupra noastră. Își făcea loc printre funze și ramuri și se holba la noi cu ochii mari cât cepele! 

Ia uite, hoaţa! Ne-a găsit! – spuneai de fiecare dată.

Ghici! Îmi imaginez că faci la fel acum. Ți-ai rezervat un loc al tău, undeva în apropierea ei, și te holbezi cu mare interes înspre noi, pământenii. 

Cum e să privești de la înălțimea aia, îmi spui?! Problemele par mai mici sau sunt de fapt inexistente? Dar emoțiile inimilor îndrăgostite? Se văd precum luminile nordului? Și cum se-aud șoaptele? E adevărat că dacă aprind o lumină o poți vedea de pe bolta cerească? Dar gândurile mele bune, cum ajung la tine? Ninse? Plouate? Sub formă de praf stelar?

Hai să-ți spun un secret. Țigările pe care le fumez afară, în inima nopții cu fruntea lipită de bolta cerească, sunt preferatele mele. Aproape că au gustul buzelor tale… Și știi? Uneori îmi vine un gând nebun care mă face să alerg – fie și doar imaginar – în spatele copacului beteag. Vreau să te prind în flagrant, spionând printre ramurile lui golaşe! Inimă nebună!  

S-a facut senin … in mine!

image

S-a facut senin in mine!

Infinitul albastru imi curge lin, traversand rand pe rand, fiecare celula.
Imi potolesc setea cu o gura mare de aer si-mi stavilesc foamea topind un nor pufos in cerul gurii…

S-a facut dimineata-n mine!

Am pus in cui camasa noptii si-am imbracat rochia-nflorita a primaverii.
Simt pielea adulmecand pe nesimtite lumina zilei…
Vad parul cum danseaza samba,
Si simt indragosteala unei priviri mirate de frumos!

S-a facut lumina-n mine!

S-a topit pana si smoala din gandurile noptii…
Mijlocul zilei!
Si-apoi amurgul…

S-a facut senin in mine!

Cu cer de jur imprejurul iubirii,
Cu stele din loc in loc,
Cu vise in fiecare noapte si visuri mari de-a lungul zilei!

S-a facut senin in mine!

Nadejdea mea

image

Nu ma impiedic de calea nimanui… sunt milioane de carari pe unde pot sa-mi plimb visarea!

… imi tremura genunchiu-n piept.
Gafaie sec si refuza insistent sa isi opreasca pasii.
De-o vreme il obosesc toate!
Dar… doar cand si cand imi strecoara printre degete un nu mai pot sec!
… mi-a memorat cararea si n-ar ceda veac sub greutatea renuntarii!
…totusi i-a predat sufletului toate tainele sale,  caz in care ii cedeaza glezna… sa poata inainta el… pana dincolo de tusul instelat!
Devotat pana in panzele albe, vezi bine!
Uneori, imi respira in ceafa miros de iorgovan abia-nflorit!
L-am observat atent scuturandu-mi de griji toate ideile si desenad poteci printre vise!
Destept foc!
Incapatanat nevoie mare!
Al meu…De neoprit!