Spovedanie (9)

Un abracadabra nerostit mi-a răpit simțurile. Un fel de scamatorie … Și iată, sunt acum săracă lipită pământului. Nu (mai) simt nimic. Nici că ti-e dor, nici că ți-e drag, nici că te gândești la mine.

M-ai zidit pe ascuns, printre cuvintele tale. Mă ții captivă la rădăcina unui castan înflorit peste noapte … Mă sufoci! Abia dacă mai pot zări Cerul dincolo de grămada de sentimente aruncate alandala peste mine.

Zici că nimic nu mă mai poate atinge!?

(O minciună gogonată) …

Sunt atinsă până în măduva oaselor. De fiecare gând al tău. De fiecare clipă în care taci. De fiecare dată când te cuprinde foarte binele.

Dezgroapa-mă și lasă-mi Lumina. Mi-a fost teamă de întuneric de când mă știu …

Un ținut … fascinant

99381118afb8db50bf8599211508e1e0

„Cel mai fascinant ținut, este fără doar și poate, ținutul de mână.”

Aceste ținuturi de mână m-au fascinat încă din primii ani ai copilăriei. Pe-atunci, ținutul de mână al mamei, avea puterea de-a mi oferi, siguranță. Așa cum îmbrățișarea ei, îmi ofera ditamai doza de iubire! Mai târziu, ținutul de mână al celei mai bune prietene, avea să-mi ofere, o doză sănătoasă de „sunt aici lângă tine” asigurându-mi un confort sufletesc tocmai bun de mers înainte.

Îmi amintesc apoi, celălalt ținut de mână, al primului iubit. Primul ținut de mână, fierbinte. Electrizant. Menit să topească teama necunoscutului, în fața primei iubiri. Menit să încălzească inimi, să zdrobească frici, să umple sufletul cu tot ce-ar putea însemna, adolescența.

Au urmat, rând pe rând, ținuturi de mână, care mai de care mai fascinante. Nu spun că mi le amintesc pe toate, dar în mare parte, îmi sunt înghesuite toate, unele peste altele, în dreptul inimii.

Nu-mi amintesc chipuri, aproape niciodată. Nu știu de ce. Un defect ciudat al minții mele …Dar îmi amintesc glasuri, îmi amintesc atingeri … emoții, cuvinte, mirosuri, arome …

De exemplu, îmi amintesc verile petrecute în curtea bunicii. Nu am memorat chipurile copiilor, dar îmi amintesc veselia lor… și pofta cu care savuram împreună, aproape seară de seară, dulceața amestecată cu zeci de sâmburi, al pepenelui roșu. Îmi amintesc murdăria de pe nasul meu, muștele, și glasul bunicii ce ne îndemna mereu să ne spălam mâinile.

Îmi amintesc cizmele de gumă ale bunicului. Si gâștele. Si frica ce mi s-a instalat în suflet în clipa în care, cocoșul năzdravan, s-a găsit să mi se urce în cap, tocmai mie! Copilul sensibilos, crescut la conservă … Îmi amintesc țipătul și nebunia cu care am alergat, înghițind pământul, până în casa. „Ajutooooooor, mă mănâncă cocoșul, bunicule!”

Îmi amintesc trotuarul din fața blocului, piatra și conturul strâmb al șotronului …

Îmi amintesc, prunele, caisele și strugurii verzi! Un adevărat deliciuuuuuu!

Îmi amintesc dorința de-a o lua pe jos în căutarea unui pământ nou și teama de-a nu pricepe ce se întâmplă cu mine, atunci când … unele chestii noi, chiar se întâmplau.

Îmi amintesc perioada în care cei mai buni prieteni au răsărit de nicăieri, și n-au mai plecat niciodată. Cel puțin, nu din sufletul meu. Îmi amintesc cu lux de amănunte acele mâini sufletiste care munceau, iubind. Uite, vezi? Îmi amintesc oja aia portocalie – de căcat – cum ai numit-o tu și felul în care, m-ai ținut de mână prima data …

Îmi amintesc chiar și pe acel nu mă atinge, dar simte-mă și-apoi și pe acel Poți? … chiar și pe …Închide ochii, nu trișa! 😀

Îmi amintesc, orele de shopping – de windows shopping – și hohotele de râs înghesuite toate în cabina de probă …

Îmi amintesc, plânsul tău în fața unei vesti nenorocite și mână mea tremurând, citind ultimele rânduri pentru tine …

Îmi amintesc cocorii … briza … artificiile …

Îmi amintesc bucuria de-a ține strâns în pumn un bețișor colorat ce ma anunța palid vei fi mămică! Si spaima, de după! Si -apoi îmi amintesc, mirosul de bebe abia născut! Si fericirea de a privi sânul și gurița aia mică și  flamandă. Si-apoi primii pași … Si-apoi prima julitură. Si toate lacrimile ….

Îmi amintesc apoi – o zi – de care îmi stă atașat un nou prieten.

O iarnă. Si un nou ținut de mână. Unul, la fel de fascinat …

Cuvinte … pentru mai târziu. 

Te strădui … ceva mai mult? (Faci asta pentru mine?)

Mulțumesc! Acum ascultă … Când mă vei atinge …(data viitoare)… încearcă ceva mai mult și simte-mă! 

Măsoară-mi pulsul și încântarea! Simte-mi bucuria de-a te avea lângă mine. Îmbrățișează-mi nu doar trupul … dar mai ales inima!

Și-ascultă-mă. Data viitoare … când mă vei privi … încearcă ceva mai mult si observă-mă! In toată profunzimea. 

Poti! (Încearcă!) Privește-mă direct in ochii sufletului!

Sa-mi spui ce simți cu toate cuvintele tale. Sa nu te abtii! … și te rog … nu trage concluzii pripite.

Dumnezeu m-a înzestrat cu multă emoție, nu e vina mea! S-ar putea să nu știu ce fac… S-ar putea să nu găsesc gesturile potrivite și-apoi s-ar putea să mă împiedic în propoziții lipsite de sens. Tu fii lângă mine. Trup … si suflet!

Când îți vorbesc … încearcă ceva mai mult și absoarbe-mă! Lasă-mi cuvintele să te cuprindă. Te rog…

Încearcă ceva mai mult decât să mă auzi … ascultă-mă! Glasul meu s-ar putea să vibreze și s-ar putea să tacă inutil. Nu-i vina mea. Tu fă cumva și ascultă-mi necuvântul!

Mulțumesc….

Și dacă ai hotărât să mă asculți … dincolo de toate tăcerile lumii, fă un efort în plus si intelege-mă.

( apoi vorbește-mi )

Spune-mi ceva! Orice! Dar nu-ți întoarce privirea! Mă va ucide gândul că te-aș putea dezamăgi.

Data viitoare, când mă vei avea la o bătaie de inimă distanță … simte-mă!

Observă-mă! Vorbește-mi!

Încearcă ceva mai mult …

Fii lângă mine trup…fii lângă mine, suflet!