Cursul firesc al vieții

Am eu așa o presimțire, că nimic nu e durabil, cu atât mai puțin veșnic. Nici durerea, nici starea de bine. Nici tristețea, nici fericirea. Nici ura, nici iubirea. Nici dorul, nici dorința de-a sta de-o parte. Intr-o anumită parte.

Curgem …

Decorul se schimbă periodic. Hotarul flămând își prelungește  într-un ritm haotic linia, pana și Soarele își plimbă raza, când înspre tine, când înspre mine. Nu stă în dreptul nimănui, convins că acolo îi este locul.

Nici măcar inima nu-și păstrează un ritm al ei. Bate tahicardic uneori, abia șoptit alteori.

Visăm azi violet, mâine în galben, poimâine curcubee…

Nimic nu e durabil … cu atât mai puțin veșnic!

Reclame

Same story … all over again!

fd5618ac10c64267b9c151dfac8cbcfb

„Viaţa însăși este magie, iar dacă nu crezi asta, măcar încearcă să o trăiești ca pe ceva magic.”

 

De-ar fi sa pot sa-mi trăiesc din nou viata, aproape ca n-as schimba nimic.

Eventual, i-as schimba încălțările Timpului.

(strict sandale)

Poate asa, m-ar purta mai des, înspre Soare ... știu eu?!

In rest … nimic nu s-ar schimba!

Mi-as plimba sufletul spre aceleași brate,

Mi-as odihni privirea, iubind același flori …

As respira cu mare drag … fix aceeași inima,

Si … în mod sigur, as plimba dorul de la mine la tine, în același personal bătrân … plin de glasuri, de gânduri, de oameni.

 

Sunt aproape sigura ca as răsturna situații, cu aceeași eleganta! Da …

Mi-as da pe buze cu același sărut,

As îmbrățișa timid același trunchi,

Si as soarbe cu același nesaț … o cafea fierbinte, amara!

 

In mod absolut excepțional … as reuși – poate –  sa nu ma îndrăgostesc de tine.

Sau poate … ți-as cădea la picior, într-un spațiu mai potrivit, sărind astfel peste gustul dezamăgirii.

Cine știe?!

Totuși … De-ar fi sa pot sa-mi trăiesc din nou viata …

Aproape ca n-as schimba nimic!

Suntem puternici, totusi, n-avem habar!

image

Colega mea s-a sinucis.
Asa, pe nepusa masa, intr-o zi ca oricare alta!
Si-a pus streangul in gat… si gata!
S-a dat batuta!
Incerc sa inteleg …
N-a lasat nici un moment, impresia unui om depresiv. Si-atunci, de ce?
De ce sa accepti o viata de calvar, o viata ce te inrobeste pana la epuizare…. de ce sa nu poti vedea o iesire?!
Una in care sa poti sa pui punct si sa o iei de la capat…
Ma revolt impotriva situatiei,  sub nici o forma impotriva ei sau a gestului in sine! Nu incurajez actul sinuciderii… totusi, de sambata incoace, ma stradui sa inteleg…. sa o inteleg!
Situatia colegei mele, e una trasa la xeros cu toate celelalte… Abuz in cadrul familiei…. sclavie in adevaratul sens al cuvantului. Umiliri, jigniri, tocat marunt minte si suflet…
Si ma intreb… de ce fetelor?!
De ce stam? De ce acceptam o situatie de genul asta, pana cand… tot ce simti, ce vezi, ce auzi… e o noapte eterna!?
De ce nu stim sa punem punct la timp unor relatii infecte?
De ce ne rusinam in fata unor alegeri nepotrivite?
De ce ne este frica sa schimbam ceea ce se cere a fi schimbat?