Immortelle

… și uneori, aș prefera să pot. (te) pot vedea, (te) pot privi, (te) pot cuprinde în brațe. Din păcate, nu pot decât să ridic spre Cer o privire pustie. 

Mi-e așa de dor de tine …

Reclame

Spovedanie (16)

„Alege o amintire cu noi. Știu. Au fost prea multe să alegi doar una, dar eu insist. Depoziteaz-o in cel mai la îndemână colț al inimii și mergi mai departe. Vreau să te văd fericită. Și dacă totuși, vor veni clipe în care vei simți că nu ești așa, găsești rapid amintirea asta cu noi. Dacă ești deșteaptă, alegi una plină de veselie. Ai prins ideea?! Ea te va binedispune, eins, zwei, drei!”

Știi ce s-a întâmplat apoi? … Ai murit! Da. Tu ai murit iar eu am rămas să scotocesc după amintirea aia. Știuuuu. Era vorba să o depozitez la îndemână. Nu mi-a ieșit. Adică, nu mi-a reușit niciodată selecția aia!!! Așa că, în loc să o pastrez pe cea mai mișto, le-am păstrat pe toate.

Uite, vezi? Neputința mea de-a alege, m-a făcut să zâmbesc acum. Deci tot e bine! Și știi? Chiar dacă au trecut ani de-atunci, încă simt mirosul hainelor tale, încă simt gustul buzelor tale, încă-mi doresc teribil să adorm cu nasul ascuns în pijamaua aia cu dinozaur. Trebuie doar să mă gândesc acolo…

Îți cobori funduleţul ăla drăguț până la mine? Opt minute… Cât să fumăm împreună o țigară. Am un chef nebun să te revăd!

​”…Să nu plângi. Știi că afurisitele alea de lacrimi, trag în jos dupa ele si rimelul. Ești atentă, Soare?! Rimelul e bleacs pe obraji. Și-apoi, întunecă privirea mea căpruie!”

Mda. 

(Nu e ea întunecată oricum?) 

Chiar și-așa, juuuur că n-am să plâng.  Tu vino …

Ruga(minte)

545ceb0d036aff90937cc5ab95e9b09c

Dezbracă-ți toate învelișurile și stai goala în fata mea. Vreau sa-mi plimb privirea prin toate colțurile ființei tale.

N-ai înțeles … nu vreau un trup gol ci un suflet transparent. Exact! Pe el dezbracă-l. Si lasă-l gol în fata mea … Azi, mi -ar plăcea tare mult sa-i admir culorile.

(Ah… aproape ca uitasem. Vezi ca pe lângă îmbrățișarea nelipsita, pe care ți-am lăsat-o pe marginea pernei azi dimineață, am așezat încrederea. In noi. Ai găsit-o? Învelește-ți pieptul cu ea. E tot ce vreau sa porți în seara asta.)

Are mult verde – zici tu

Foarte bine. Vreau sa ma inunde cu totul. A fost și va rămâne mereu, culoarea mea preferata.

Haide … acum de ce tremuri? Dezbracă-l … Voi săruta fiecare suspin al lui, fiecare speranță făcută scrum, fiecare dorință făcută praf, fiecare vis pierdut în negura vremii…

Închide ochii. Abandonează-ți prezentul în bratele mele. Știi? … Daca pana acum îmi plăcea sa ii ascult ticăitul ei nebun cu urechea lipita de pieptul tău, acum as vrea sa ii simt zbaterea … Așadar, permite-mi sa iți ating cu vârful buzelor, inima. Vreau sa înțeleg azi, fiecare (ne)cuvânt al ei, fiecare șoaptă rămasă gând, fiecare bob de îndoială, fiecare suspin și fiecare fior al ei.

Dezbracă-l de orice neputință. De ce sa-ti fie teama?! … Las- o sa alunece încet pe podea. Mulțumesc.

Acum închide ochii … și fii a mea. A mea cu totul!

Arici (pogonici)

Știi? … te înșeli amarnic!

M-ai întâlnit pe mine.

Iar eu sunt extrem de fericita sa te am.

Si sunt extrem de mulțumită … de tine.

Cu tine. De noi.  

Dincolo de acest adevăr, împotriva căruia n-ai avea cum sa i te împotrivești, posibil sa troneze o neputință pe care n-am învățat încă sa o anulez.

Va trebui sa ma ierți pentru asta … și-apoi sa ma iubești din nou.

Gând desculț

c07626972f909d489b6bffeac669868f.jpg

Gândul c-ar trebui să renunț la tine, mi-a făcut prima vizită, într-o joi după-amiază. 

(Îmi amintesc perfect, ciocănitul timid în porțile sufletului…)

Venise neinvitat, neașteptat, nedorit.

(Totuși, politicos.)

L-am întrebat discret ce l-a făcut să-mi calce pragul tocmai atunci, dar raspunsul lui a rămas suspendat undeva între ceașca de ceai și biscuitele glazurat, tolănit pe bliduţul albastru.

Atmosfera a rămas tensionată chiar și după ce-am terminat de servit argumentele pro și contra.

În final, a plecat, așa cum venise. Neconvingător. Nedorit. Singur.

De-atunci, vizitele lui au rămas fugitive și lipsite de orice fărâmă de atenție din partea mea …

Până aseară. Când prezența lui mi-a franjurat starea de euforie în care îmi scăldam sufletul.

Dacă a fost obraznic? A fost!

Dacă a fost nemilos? Cu siguranță.

Și totuși … un amănunt pe care n-am cum să-l contest, îmi stă blocat în dreptul timpanului. 

Din păcate, aparținem unui veac ce nu și-a găsit încă acea mână iscusită care să ne poată înghesui între ramele aceluiași tablou.

Spovedanie (5)

Încrederea mea (în tine), a încercat să-și pună capăt zilelor, mai alaltăieri.

(N-aș fi bănuit-o capabilă de un asemenea gest)

Și totuși … i-am prins încheietura mâinii exact în secunda în care se pregătea să-și arunce în gol toate speranțele!

(Se dezbrăcase de cuvinte și privea căprui, de pe marginea zării, un Cer făcut țăndări.)

Mai târziu, mi-a mărturisit că îi fusese amputat dosul palmei, pe viu! N-a rezistat durerii și-a vrut să evadeze  … într-o altă eră. Un suspin s-a lăsat pradă amintirii tale și-a rezultat … nebunia. 

(Tot răul înspre bine zic!)

Îmbrățișarea mea (sau a ta?!), îi stă zid acum, împiedicând o eventuală prăbușire …

Îi este cald și o văd dormindu-și visul, cuminte. Fără suspin, fără regret, cu o mică doză de nerăbdare, e adevărat, dar cuminte …

Se află, miraculos, în afara oricărui pericol!

Rozul … mă minte.

Uneori, te trezești purtând în cârcă un dor aproape kilometric. Unul, ce pornește din cel mai adânc punct al tău și se târăște aproape tragic, mult înafara ta. Și, realizezi că nu știi cum ai putea să-l descâlcești să nu ți se împiedice ziua în revărsarea lui. Neputința – întotdeauna ea – te lasă prost în fața lui – a dorului – și rămâi împiedicat până si în vise. Constați in final, ca dorul e atotputernic, nelasându-ţi nici cea mai mică șansă de al învinge.

Îți rămâne doar vânataia câștigată în urma căzăturii. Un fel de premiu de consolare. Și un mănunchi de lalele.