Dilema pogoniciului

image


Şi-a pus în cap să se ascundă. De mine.
Cât timp am iesit să îi aduc de la frigider iaurțelul, şi-a vârât căpuțul, cu tot cu codițe în spatele unei perne ce lenevea fără nicio treabă pe canapea, a ridicat fundulețul în sus, şi a rămas sã pândească momentul în care revin în camera cu pricina.
O puteam auzi chichotind de fericire ….
Intru zâmbind şi constat lipsa copilului.
Mă prefac îngrijorată şi încep să fac pe detectivul descurcareț.
Cu voce tare şi gravă, zic:

– Mi-a dispărut fetița! Sunt devastată! Ce mă fac acum fără ea?!

Şi cotrobăi … şi copilul … nu-i!
Nici după canapea, nici după uşă, nici în lădița cu jucării, nici sub birou …
Nu e nicăieri!
În timp ce disperarea mea creşte, ariciul pogoniciul, fâtâie din funduleț, nerabdătoare! Zic:

– Nenorocire! Fetița mea a fost răpită de ursuleț. Cum o recuperez acum, că eu mă tem de urşi?!
– Nu m-au rapit urşii!!! – se aude din spatele pernei.

10 secunde linişte totală, apoi aud un chiţait ca de şoricel.

– Dar cine a facut-o? – zic.
– Nimeni! Sunt după pernă! Cauta-mă!!!!

Mă învârt de colo colo încă vreo 5 minute, şi apoi …. hâț!!
Ridic perna şi găsit fetița!!
Bucurie mare!!!
Pupăceli, îmbrățişări şi alte …  dulciuri inofensive!!!
Apoi, pe nepusă masă, neisprăvita intreabă:
– Cum de mai găsit?? Am ținut ochii închisi!!

Chiar aşa!! Cuuuuum????