Răspuns final: nu!

Știi? M-am gândit că n-aș vrea nici în ruptul capului să-mi trăiesc viața cu tine. Îți imaginezi ce zăpăcită aș fi!? Nu s-ar alege nimic de mine. Chipul meu ar poza nonstop, în mutra aia de copil tâmpit iar privirea mea căpruie ar deveni ridicol de „in love” și-am văzut clar că te cam disperă! Deci, nu. Nu vreau să-mi petrec viața cu tine. Niciodată. Niciun pic. Și nici n-aș vrea să dorm cu tine! Doamne! Ce somn ar mai fi ăla? M-aș trezi probabil din minut în minut sa-ti ciupesc obrajii să mă conving că nu esti doar o inchipuire a mintii mele. Apoi… probabil ți-aş invada trupul cu pupicii ăia aliniați de-a lungul și de-a latul trupul tău. Un chin, recunoaște! Și-apoi prea mi s-ar zburli sufleţelul, respirând căldura brațelor tale. Răspuns final: nu! Nu vreau să dorm cu tine! Și dacă mă gândesc bine, nu vreau nici măcar să-mi beau cafeaua cu tine… Nici să-mi plimb pașii agale prin parcurile toamnei nu vreau! Și nici să-mi târâi ziua prin îmbrățișările tale. Ar fi ca și cum mi-aş spăla creierul de bună voie și nesilită de nimeni. Tu știi că mie-mi place să iese totul ață-buclă-şnur. Cu tine alături, sunt, aș fi mereu, un dezastru … Deci, nu! Sunt absolut convinsă că nu vreau să-mi petrec viața cu tine! Tu, pe de altă parte, ai dreptul să mă obligi. 

(N-aș îndrăzni să te contrazic…) 

Make it happen 😉

Anunțuri

Reflexii

Tu și cu mine, trăim în două lumi paralele… Când și când, ne oglindim iubirea într-o picătură de speranță. Una, ce ne conține și ne trăiește. Una în care ne revedem în curând, iubire,  îți desenează ție o privire căpruie și imi desenează mie, un soi de răbdare rozalie în dreptul inimii.

Două lumi paralele …

O lume a mea, în care îmi plimb pașii mărunți, pe poteci inundate de oameni, și o lume a ta, în care îți zbori existența pe un câmp albastru… cu mii de stele.

Spovedanie (14)

…În sfârșit am trecut peste. Peste noi. Dincolo de noi. Nu voi nega faptul că încă mă dor toate. Cum aș putea uita chinurile tale care au condus înspre acel teribil sfârșit. Veac! Dar îl accept. Și știi? Mi-a luat atât de mult să depășesc lipsa asta de tine, nu pentru că aș fi fost un om slab ci pentru că am crezut cu toată inima, în lumea noastră roz. Mi-a fost bine acolo. Am crescut în timp ce tu mă iubeai! 

(As vrea să știu că te mândrești cu mine)

S-ar putea să fi uitat unele lucruri – tu ziceai că într-o zi îmi voi uita pe undeva capul –  dar n-am să uit niciodată dragostea din glasul tău. A fost ca un leagăn ce m-a purtat dincolo de răutate, dincolo de invidie, dincolo de ură, dincolo de tristețe. Dincolo de orice.

Am trecut peste. Peste un trecut al nostru. Un duet absolut superb! Și știi? Am fost fericită! Iubirea ta mi-a potolit orice foame și mi-a stăvilit orice sete. Mi-ai fost nasturele lipsă, așa cum mai ziceai tu. Ți-am fost petecul de entuziasm și tinerețe. Ne-am încălzit sufletele reciproc și-a fost atât de bine!

Am trecut peste. Peste noi. Dincolo de noi. Si știi?! Voi rămâne cu gândul că în urma noastră, a rămas un plăcut parfum al iubirii. Iubire trăită dincolo de spațiu și timp!

Dacă iubim, să o facem simplu și pur!

Sunt o mulțime de cuvinte care nu-mi plac. Sub nici o formă. Niciodată. De exemplu, șantajismele sentimentale. Mi se pare josnic să ameninți pe cel îndrăgostit cu texte menite să-i ştirbească din confortul pe care îl simte alături de tine. 

Dacă mai faci/mai spui/mai dregi una sau alta, plec/nu mai vorbesc cu tine/nu te mai iubesc. 

Nu cred că cineva, și-a cuibărit inima de bună voie în dosul palmei tale, dintr-o plăcere maximă de a sta înfricoșată apoi la gândul că te va putea pierde. Adică, suntem oameni! Sortiți greșelii. Nu putem condiționa iubirea noastră, datorită și pentru că. Nu suntem negustori, pentru numele lui Dumnezeu! Nu vindem afecțiune la piaţă cu 5 lei kilogramul!

Dacă iubim, să o facem pur și simplu!

Nesiguranța mă blocheazā pe mine… Îmi șterge orice chef de a crede/de a vrea/de a simți ….

Spovedanie (12)

Mi-e dor de mâinile tale fierbinți.

Știi că le-am admirat mereu precizia cu care îmi parcurgeau trupul, nu-i așa? În comparație cu mâinile mele care păreau mereu rătăcite, ale tale au avut întotdeauna o direcție și o siguranță, de parcă memoraseră ele întreaga hartă a ființei mele.

Și-apoi știi? Mă fascinau teribil când într-un final se odihneau cuminti în apropierea buzelor mele, abia atingându-le.

(Trezeau în mine o sete nebună de tine)

Cu toate astea, am gasit întotdeauna răbdarea unui sărut potolit, menit să te topească. Îți amintești?

„Aș putea petrece întreaga viață, fix așa! Zburând!”

Îmi lipsesc inimile noastre fredonând același cânt. Și buzele arse. Și-apoi Raiul. Și-apoi țigara. Și Cerul. Și-apoi liniștea. Și mâna mea în mâna ta.

De fapt …îmi lipsești tu. Cu totul.

Gramatica vieții

„Trăiți la diateza activă, nu pasivă. Gândiți-vă mai mult la ce faceți voi să se întâmple decât la ce vi se intamplă. Trăiți la modul indicativ, nu la modul subjonctiv. Tratați lucrurile așa cum sunt, nu cum ar putea să fie. Trăiți la timpul prezent, înfruntând îndatoririle fără regret pentru trecut sau îngrijorare pentru viitor. Trăiți la persoana întâi, criticați-vă în loc să-i învinuiți pe alții. Trăiți la numărul singular, interesâdu-vă mai mult de aprobarea venită din partea conștiinței voastre decât de aplauzele mulțimii. Iar dacă vreți un verb de conjugat, cel mai bine e să luați verbul a iubi.Osho (Increderea)