Tu ce mai faci, Soare?

Știi? … Oamenii n-au învățat încă, tot ce m-ai învățat tu… Ei încă se tem, încă iau hotărâri în turma … Inca ucid vise, încă strivesc sub călcai fericiri … Lumea-mi miroase a pustiu și-a pădure și-a ploaie …

(Da. M-am prăbușit ieri sub greutatea unor litere scrise anapoda)

Si ce dacă? M-am străduit sa nu cad … Dar vezi? Mi-a alunecat un gând pana dincolo de iad și apoi mi-a cedat sufletul subit … Nu e vina mea.

Tu ce mai faci, Soare?

Ma poți vedea?! Nu plâng, de ce ma cerți?! …. Așează-ma lângă tine. Vorbește-mi. Îmi lipsește blândețea din glasul tău …Haide … Strânge-ma-n brate …

(Daca ma gâdili după ureche, cu un pupic de-al tău, promit sa zâmbesc.)

Ma dor toate visele, ma ustura viata-n piept … Poți sa simți? Mda …. Nu-mi place deloc fără tine. Niciodată nu mi-a plăcut. Niciodată nu-mi va plăcea!

+ infinit

tumblr_static_imagem_transparente

„- (…) și dacă-ar fi posibil sa fie după mușchiul tău, unde ai așeza semnul egalității?

– L-aș desființa pe 9! 

– Pe care nouă, mah?! 

– Ăla mare și tare de s-a pus țanțoș între noi! L-aș desființa! Să fim egale, soro!”

Mda. Ce să zic … Încă nu-mi dau seama ce „afaceri parfumate” ați învârtit tu și cu Doamne, dar nu prea v-a reușit! Adică, nah … sunt conștientă ca ai frânat brusc sa te pot ajunge, dar vezi tu?! Te-am cam depășit câta … soro!

L-ai desființat pe 9 –  e-adevărat – dar nu l-ai înlocuit cu semnul egalității!

+ infinit?!) 

Unde ți-a fost capul??? Zăpăcito!

Drawing history

drawinghands

Suntem … asemeni Creatorului nostru.

Artiști desăvârșiţi.

(Creatori de speranță.)

Ne desenăm istoria – propria noastră istorie –  aproape inconștienţi, gesticuland … vorbind, luând decizii, ascultând, dansând, țipând, călătorind, ciupind din timpul celorlalți, descoperind, cercetând, visând …

Îl modelam pe cel ce suntem, îmbratisând, purtând dorul, iubind, plângând, tăcând …

Fiecare secundă, lasă în urmă ei o dâră din noi înșine …

Lasă oglindit în timp, parte din sufletul nostru …

Și nu pot să nu mă întreb … Cel ce mă va descoperi, într-un viitor îndepărtat, ce va gândi el despre mine? Îi vor plăcea culorile mele? Muzica mea? Dar visele? Plânsul meu? Se va simți copleșit de toată nebunia speranțelor înghesuite, unele peste altele, în buzunarul peticit al vietii mele? Va înțelege oare, dorinta mea aprigă de-a fi, de-a ști, de-a curpinde lumea în dosul palmei și de-a alerga, cu tot cu ea făcută ghem, până la capătul lumii?

Va fi capabil să-mi pună în ordine toate zilele?

(Puțin probabil, având în vedere haosul în care imi desfășor de-o bună bucată de vreme, viață …)

Totuși …

Trag nădejde că va găsi – atât răbdarea cât și priceperea – de-a putea descoperi … dincolo de el … nerăbdarea mea de-a fi! 🙂

Întrebare … întrebătoare! (7)

Ne tot spunem unii altora urmează-ți inima … totuși, în ce direcție s-apucăm atunci când ea – inima – e ruptă în două?!  

(Atunci când bate anapoda, atunci când vorbește în toate limbile pământului iar tu nu-i mai recunoști nici glasul nici culoarea?! ) 

Ești extraordinar! Superb! Talentat! Ești … copil al lui Dumnezeu!

bcdc948adc37e110c35725508e3ee0bb.jpg

Ne întrebăm mereu, plini de îndoială: 

„Cine sunt eu să fiu genial? Cine sunt eu să fiu talentat? Cine sunt eu să fiu extraordinar? Cine sunt eu să fiu superb? Adorat? Iubit? Neprețuit? Cine sunt eu să reprezint lumea întreagă a cuiva?!”

De fapt … formulăm greșit întrebarea! Corect ar fi:

„Cine sunt eu să nu pot fi toate astea?!”

Sunt copilul lui Dumnezeu! Nu-i așa?! 

Deci, pot! Am dreptul de-a fi și extraordinar și superb! Și-atunci?! De ce mă privesc mereu din cel mai urât unghi?! De ce îmi desenez limitele, strâmb? De ce sunt primul care mă condamnă? 

 

Te-ai gândit vreodată ce ne înspăimântă mai tare? Propria noastră Lumină sau întunericul din noi?!

Haideee! 🙂

Fii superb! Talentat! Extraordinar! Genial!

Fii adorat! Iubit! Neprețuit!

Fii Lumină!

Fii copilul lui Dumnezeu!

Întrebare … întrebătoare! (5)

c264b7f97dbe1d430b5218e1702122c3.jpg

… Si dacă singura lecție pe care ne chinuim să o învățăm, de mii de ani … e ascultarea?! Abandonarea noastră ca entități, în brațele Universului?

Am fost, nu-i așa, izgoniți din Rai, pentru neascultare! Pentru încercarea noastră de-a prinde frâul vieții si de a stăpâni prin forțele proprii, lumea.

…privind mai de departe, viață noastră chiar asa pare ….o lecție …

Păi nu?! Ia priviți …

Când suntem mici, învățăm să ascultăm de părinți. Apoi … creștem, în perioada grădiniței, învățăm să ascultăm de educatori, apoi, mai departe, ascultăm de învățători, de profesori, de mama soacră, de soț/soție, de șeful de la muncă, de preotul parohiei, de primar … de președinte.

Revolta să fie principala cauză a călătoriei noastre nesfârșite pe meleagurile Terrei?!

Asta facem, nu-i așa?

Ne atacăm in fața legilor, fie ele scrise ori nescrise, facem botic si strâmbăm din nas, refuzând să ascultăm.

Ne facem de cap… dând, evident, cu capul…

Colecționăm vânătăi sufletești, ne smiorcăim, ne ridicăm împotriva firii!

Încâlcim destine și rătăcim în labirinturi gri, incapabili să mai zărim ceva dincolo de veșnica nemulțumire din dotare.

Până când și până unde?! – Iată formula magică a neascultării!

Cine poate ști?!

Eventual, schimbând macazul amărui și acceptând fără câr si mâr, mersul firesc al lucrurilor?

Pare greu …

(Până îndrăznim să ne abandonăm Universului)

Altfel, e floare la ureche! 😛