Spovedanie (17)

Cândva, tu și cu steaua polară ați purtat un război lăuntric lung și fără vreo speranță. Tu, nu o puteai suferi pentru că o bănuiai de spionaj, iar ea dezvoltase o pasiune cel puțin ciudată pentru noi. Ori de câte ori ne furişam în spatele copacului bătrân și beteag pentru o doză zdravănă de dulceață a buzelor, făcea ea cumva și apărea de nicăieri, fix deasupra noastră. Își făcea loc printre funze și ramuri și se holba la noi cu ochii mari cât cepele! 

Ia uite, hoaţa! Ne-a găsit! – spuneai de fiecare dată.

Ghici! Îmi imaginez că faci la fel acum. Ți-ai rezervat un loc al tău, undeva în apropierea ei, și te holbezi cu mare interes înspre noi, pământenii. 

Cum e să privești de la înălțimea aia, îmi spui?! Problemele par mai mici sau sunt de fapt inexistente? Dar emoțiile inimilor îndrăgostite? Se văd precum luminile nordului? Și cum se-aud șoaptele? E adevărat că dacă aprind o lumină o poți vedea de pe bolta cerească? Dar gândurile mele bune, cum ajung la tine? Ninse? Plouate? Sub formă de praf stelar?

Hai să-ți spun un secret. Țigările pe care le fumez afară, în inima nopții cu fruntea lipită de bolta cerească, sunt preferatele mele. Aproape că au gustul buzelor tale… Și știi? Uneori îmi vine un gând nebun care mă face să alerg – fie și doar imaginar – în spatele copacului beteag. Vreau să te prind în flagrant, spionând printre ramurile lui golaşe! Inimă nebună!  

Reclame

Sport extrem

Nu pot deosebi stânga de dreapta, nu știu aproape niciodată să deosebesc binele și răul, adevărul de minciună … totuși îmi plac extremele! 

Îmi plac supele fierbinți, băuturile foarte reci, culorile calde, nuanțele seci…și mirosul aproape scârbos ce-mi pătrunde intreaga simțire în fața hliziţilor. Neprihăniţilor. Drepţilor acestor vremuri.

Îmi plac inimile ce bat în culori aprinse, privirile ce nu-și ascund în spatele pleoapelor, emoția și -mi plac… mâinile reci.

Îmi plac comorile îngropate bine în adâncurile sufletului, zâmbetele chiţăite și lacrimile ce conțin sare în exces.

Îmi plac frunzele îngălbenite, iarba proaspăt cositā și tivul murdar al șoselei purtând torenţiala unei veri capricioase.

Îmi plac caii, mirosul de levanţică și ciocolata!

Nu pot deosebi trecutul de prezent, nu știu să împart secundele în favoarea nimănui, nu pot sa despart corect în silabe, dar pot … aș putea să te uit pe tine.

Și o voi face! Cu lux de amănunte. Pentru că îmi plac extremele!

Șoapte

( Miroase -a pământ, a toamna pustie, a frunze lipite de fundul unui ocean ce minte )

Asculta-ma! Fa-o pentru mine! Izbește-mi fruntea de Steaua Polara și …

… reda -mi privirea pădurii, zborul înalt, zarea albastra!

Pierde-mi apoi … secunda, rătăcește-mi cuvântul … desenează-mi în suflet liniștea unui Rai pierdut!

Închide ochii!  In spatele genei, o lume nou-nouță ne-așteaptă!

( Ia-ma mana și hai  sa pășim împreună )

Miroase-a verde crud …simți?! … miroase-a lumina!

Ti-e ochiul albastru, mi-e inima vesel copil!

 

Haide! Fa-o pentru mine!

Șterge greșeala dintre noi, micșorează distanta …

Ascunde-mi veacul sub pasul toamnei și fii lângă mine!

Toamnă cu aromă de … vin! 

A început să-mi cadă frunzele …

Ieri una …. azi două ….

Mâine, poimâine, mă voi trezi în sufletul gol!

Totuși, ai să-mi spui că așa e toamna.

Un anotimp în care … ne cad toate visele!

Ne mor toate speranțele …

Nu te contrazic! Dimpotrivă! Uite!

Mă așez elegant în fotoliu … și-am să-mi torn un pahar cu vin.

Roșu. Neapărat, sec!

( cam așa a fost iubirea noastra … lipsită de gust … acră … pustie )

Da! Prima gură, o voi bea în cinstea ta și-a mea.

Apoi … îmi voi lua suficient timp, și-l voi savura până la ultima picătură.

În cinstea nebuniei de-a te îngrămădi printre boarfele, crezurile, necuvintele mele.

Îți trebuie curaj să-ți pregătești cu sânge rece, prăbușirea. Nu-i așa?

Am avut, slavă Domnului, ditamai doza!

 

Dacă-mi permiți, îmi voi aprinde și-o țigară.

( nu de alta, dar vreau să pot să-mi ascund în spatele fumului, emoția ineditului )

Mulțumesc.

Să tooooot vină tomna!