Întrebare … întrebătoare!(4)

image

Când erai mic/ă, ce le răspundeai celor mari la întrebarea: Tu ce vrei să te faci când vei fi mare?

Îmi amintesc că întotdeauna mi-am dorit să fiu musafir. 😀
Da! Să fiu răsfătată!
Ăsta a fost raspunsul meu o lungă bucată de vreme.
Sigur, mai târziu, când am început să pricep că e musai să fac şi altceva pe lângă vizitele mult visate, am început să-mi doresc să fiu ba doctoriťă, ba ditamai gimnasta, ba o mare artistă. Apoi îmi doream să fiu Albă ca Zăpada, cofetăreasă, vânzătoare de vată pe băț la colțul blocului, etc.
Mai spre începutul claselor primare, m-am decis : „când voi fi mare, vreau să fiu scafandră!!!”
Ştiuuuu! Ciudat! Dar eram fascinată de scafandrii! De procedura în sine. De butelia de oxigen ataşată la spate şi de tubul ăla pe care îl țineau în gură de scoteau „bulbuci” atunci când respirau! :)))))
Şi deci, când eram întrebată ce şi cum, scoteam pieptul înainte şi mă şi vedeam scafandră!!
Îmi amintesc că toți, dar absolut toți, râdeau!!! O făceau probabil pentru ca aveam undeva pe la 15 kg şi evident că nu eram capabilă să țin tubul ăla nici măcar cât să-mi facă nenea fotograful o poză! :))))

Dilema pogoniciului

image


Şi-a pus în cap să se ascundă. De mine.
Cât timp am iesit să îi aduc de la frigider iaurțelul, şi-a vârât căpuțul, cu tot cu codițe în spatele unei perne ce lenevea fără nicio treabă pe canapea, a ridicat fundulețul în sus, şi a rămas sã pândească momentul în care revin în camera cu pricina.
O puteam auzi chichotind de fericire ….
Intru zâmbind şi constat lipsa copilului.
Mă prefac îngrijorată şi încep să fac pe detectivul descurcareț.
Cu voce tare şi gravă, zic:

– Mi-a dispărut fetița! Sunt devastată! Ce mă fac acum fără ea?!

Şi cotrobăi … şi copilul … nu-i!
Nici după canapea, nici după uşă, nici în lădița cu jucării, nici sub birou …
Nu e nicăieri!
În timp ce disperarea mea creşte, ariciul pogoniciul, fâtâie din funduleț, nerabdătoare! Zic:

– Nenorocire! Fetița mea a fost răpită de ursuleț. Cum o recuperez acum, că eu mă tem de urşi?!
– Nu m-au rapit urşii!!! – se aude din spatele pernei.

10 secunde linişte totală, apoi aud un chiţait ca de şoricel.

– Dar cine a facut-o? – zic.
– Nimeni! Sunt după pernă! Cauta-mă!!!!

Mă învârt de colo colo încă vreo 5 minute, şi apoi …. hâț!!
Ridic perna şi găsit fetița!!
Bucurie mare!!!
Pupăceli, îmbrățişări şi alte …  dulciuri inofensive!!!
Apoi, pe nepusă masă, neisprăvita intreabă:
– Cum de mai găsit?? Am ținut ochii închisi!!

Chiar aşa!! Cuuuuum????

Mi-e frig de-atâta nepăsare!

alone-sad-girl-sitting-lovesove

Sunt suflete-raci, care se trag necontenit spre întuneric, dând înapoi în viaţă mai degrabă decât înaintând, întrebuinţând experienţa spre a-şi mări diformitatea, înrăutăţindu-se fără încetare şi împregnându-se tot mai mult de o negreaţă crescândă.

 Victor Hugo

 

Oare de ce ?!

Cum se odihnesc arătările astea ce împrăștie plozi cât-colo?!

Spre exemplu ieri. O tipa naște al 8-lea copil. Nu-l vrea. Motivul ? Unul cât se poate de simplu pentru ea :  soțul a fost la închisoare.  Ce era sa facă?! Sa stea singura pana se întoarce el?! Nu. Si-a găsit altul. Un altul care i-a tras și un copil, ca deh … sămânța e buna, nu? 9 luni – toate bune și frumoase. Pana când – soțul – eliberat pentru buna purtare – revine în căminul conjugal. Nu vrea copilul. Nu e al lui. Pe ea o vrea doar cu o condiție. Sa lase copilul la stat. Asa e corect. Si nemernica accepta! Cu zâmbetul pe buze.

Un alt exemplu: căsnicie perfecta. Doua fetite – 3 ani și 4 ani. La un moment dat, apare încă o sarcina. Fie. Naste gemeni. Fetita și băiețel. Bucurie mare! Dar nu vor sa ducă acasă decât fetita. Motivul ?! Nu și-au dorit niciodată băiat! Asa ca …. trei fetite – mai mult decât perfect! Băiatul a rămas în grija statului.

Alt exemplu: țigancă. A zecea sarcina. Fetita. 3500 de grame – sănătoasă tun. Replica mamei imediat după expulzare – arunca-o ! Nu vreau sa o vad! Am destui acasă! Pe asta n-o mai vreau. Arunc-o la gunoi! Si a plecat acasă – fără copil.

Si as putea sa continui probabil toata ziua asa. Cu femei ce n-au nici o treaba când vine vorba de lăsat plodul în grija statului. Noah și?! Nu va muri de foame. Se va găsi careva sa-l ia casa. Daca nu – statul oricum îl îngrijește pana la 18 ani.

Dupa aia – Dumnezeu cu mila!

Oare de  ce?!

Sunt mii de femei, sunt zeci de mii de familii ce își doresc un copil, și totuși … nu-l pot avea!

 

Sunt furioasa pe toate jigodiile ce-și lasă copiii de izbeliște!