Minți, vântule!

Iarnă. O zi abătută și extrem de sărăcăcioasă. N-are lumină nici cât să-ți aprinzi un dor, darămite să te ridice cu privirea spre bolta unui Cer pustiit. Un vânt destul de afurisit, încearcă inutil să-mi vorbească despre oameni. Nu-l ascult. În opinia lui – omul – rămâne cea mai gingașă ființă. Da… Nu-i neg plăcerile. Și totuși, îmi păstrez dreptul de-a crede și de-a simți diferit. Omul … o fi fost el cândva demult și gingaș și bun și drept și plin de toate alea, acum însă îmi pare sărac lipit pământului. Sărac și inconștient de starea în care își sugrumă zilele, puțin câte puțin.

Cică iubește. Și-l cred. Numai că mi se pare că o face prea puțin faptic si mult prea mult, verbal. Când uneori i se întâmplă totuși să iubească faptic, sufocă prin posesivitate dusă până la extrem. A uitat cu desăvârșire să iubească necondiționat și liber de orice pretenție. Încorsetează și ultima fărâmă de liberate a celuilalt și ucide astfel frumusețea iubirii, așa cum a fost creată ea.

Așadar, minți vântule! Omul nu e gingaş și nici bun. Omul este bolnav. Răpus de-un egoism tragic. Îngenuncheat de-o dragoste înțeleasă greșit. Sufocat el însuși de toate condiționările fabricate meticulos în cămăruţele propriului său suflet.

Privește-l mai atent, rogu-te. Observă-l în toată splendoarea lui. Zace aproape inconștient într-o mlaștină de sentimente gri. Dacă te iei după ticăitul aritmic din mijlocul pieptului, ai zice că e viu. Totuși, îmi pare uneori aproape mort. Stii ce crede el, vântule? Îți spun eu. Crede că iubirea e un miracol. Da. Și știi ce mai crede? Că miracolele nu se petrec decât din Paști în Crăciun. A căzut în ridicol visând zborul dar uitând complet cât de plumburii îi sunt secundele.

Omul e grav bolnav, vântule! Oprește-te din a-mi mai spune minciuni…

Anunțuri

A true love story (1)

Sâmbătă. Puțin peste orele amiezii. Aproape toamnă. Măsuța din curte, îmbrățișează atent două ceşcuţe de cafea, un bliduţ încărcat cu mini tarte umplute cu nuci și gem de portocală și o scrumieră aproape tristă. O țigară uitată pe marginea veacului trecut, fumegă a deznădejde. Doar câinele nebun încă-și dansează fericit codiţa în semn de mulțumire. 

De o parte și de alta a măsuței, două inimi nebune. Suflete pereche. Privesc aproape interzise o foaie plină de cuvinte-gloanţe. Undeva înspre marginea de jos a ei, tronează nerușinate mai multe diagnostice. Luate împreună, anunță moartea.   Inima nebună, purtătoare de ochi negri, aflase toate amănuntele astea cu o săptămână înainte, atunci când ridicase rezultatul investigațiilor. Căzuse și se ridicase în urma veștilor, de câteva ori până să își facă curaj să i mărturisească și Ochilor Căprui. Lupta împotriva inamicului începuse cu ani în urmă, când o banală și aproape insesizabilă bubiţă descoperită subaxilar, o trimisese într-un război crunt. Un război cu de toate. Cu multe frici, multe lacrimi, multa durere. Un război pe care, cu ajutorul celor din casă și a inimii nebune purtătoare de ochi căprui, îl învinsese. Sau așa părea … 

Acum Viața luase o întorsătură bruscă. Una ce avea să răpească un trup și o inimă nebună de lângă cealaltă. 

Tăceau împreună de o bună bucată de vreme. Doar privirile ude se întâlneau când și când țipând a disperare una înspre cealaltă. A dat glas nemulțumirii, perechea de ochi căprui.

   – N-am să știu să trăiesc fără tine. Pe lângă faptul că-mi vor lipsi teribil ochii tăi, sunt absolut convinsă că n-am să pot să mai respir dincolo de acest noi ce stă să se risipească în neant în orice clipă. Nu vreau să mori! Nici acum, nici niciodată! 

Își coborâse nu doar privirea ci întreg sufletul pe asfaltul încălzit de soarele amiezii. Se simțea precum o epavă eșuată pe malul unui ocean. Simțea cum se scurge în valuri printre cuvintele alea nerușinate ce anunță moarte. 

Fără lacrimi. Cu sufletul mărunțit.

– Ochi Căprui, ascultă-mă … Știu foarte bine că vei supraviețui cu succes. Dincolo de mine, viața merge înainte. Vei curge împreună cu ea. Haide! Ridică-ti privirea din podea. Totul va fi bine. Am incredere absolută că așa va fi!

Cumva, replica Ochilor Negri îi trezise o revoltă pe care nu reușea sa o stăpânească îndeajuns. S-a pomenit ridicând vocea, fix în clipa în care si-a ridicat și privirea de jos. Aproape scârbiţi de situația data, Ochi Căprui spuse:

– Ce de cuvinte, Ochi Negri! Nu vreau să supraviețuiesc cu succes … te vreau pe tine! Vreau să rămâi! Vreau să faci să dispară noaptea asta neagră și urâtă! Vreau să trăiești!

– Nu pot să fac să dispară noaptea neagră și urâtă. Cu toate astea, știi bine că tare mi-ar plăcea … Mi-ar plăcea, de exemplu să crezi mai mult în tot ce am redescoperit împreună. Și mi-ar plăcea să crezi mai mult in tine. Haide. Nu plânge. Vreau privirea mea căpruie!

– Iat-o. E toată a ta. Te superi dacă nu mai e căpruie? Mi se pare că s-a mai întunecat…

 O clipă mai târziu, Ochi Negri îngenunchiase în fața Ochilor Căprui. Își plimba acum mâinile tremurând, de jur împrejurul unui chip în lacrimi.

– Dacă o sărut eu, îi revin luminile? Uită-te la mine! Cum să ridici din umeri a neștiință? Va fi așa?

– Probabil

– Probabil nu e un răspuns. Mie îmi plac certitudinile. Mă lămurești?

S-au privit îndelung, apoi și-au abandonat existența într-o îmbrățișare lacomă. Au înecat amarul într-un sărut fierbinte apoi și-au odihnit gândurile, fiecare pe umărul celeilalte. După alte câteva minute, Ochi Căprui a spus abia șoptit.

– Dacă o săruţi tu îi vor reveni luminile. Fix așa. Dar nu vreau să o faci. Vreau să o lași așa neagră … Va începe să-ți poarte un doliu etern chiar din clipa asta.

– Ce prostie spui! Fără doliu! N-am murit încă. Tu dă-mi privirea mea căpruie… Am nevoie de ea!

– Pentru cât timp?

– Pentru eternitate.

Ochi Căprui s-a retras din îmbrățișare. Eternitatea o enerva maxim în acest moment.

– Ce să zic! … De când eternitatea măsoară 6 luni?

– Eternitatea măsoară mii de ani iubire! Și dacă ai încerca să treci peste vestea asta teribilă ce îmi anunță moartea, ți ai aminti că noi ne iubim – nu de ieri, nu de azi – ci dintotdeauna și o vom face pentru totdeauna. 

– Dar nu vreau să mori! Îmi vor lipsi teribil toate! Ochii tăi, tandrețea sărutărilor tale, focul nopților nebune, liniștea, glasul tău … Cine altcineva, îmi spui, va mai fi capabil vreodată să-mi accepte iubirea asta zăpăcită și cine altcineva va ști să facă dragoste cu mine așa total si așa profund, ca tine?

– Știi că nu te voi părăsi niciodată total! E pentru prima dată când discutăm despre asta? Voi fi mereu lângă tine…

– Minți! Nu vei fi!

 – Voi fi!

– Unde te voi afla când voi avea nevoie maximă de tine? Într-o fotografie? Într-o amintire nenorocită?

– Voi fi mereu în inima ta. Acolo mă vei găsi întotdeauna. Îți amintești cerul înstelat?

– Nu-mi amintesc niciun cer înstelat!

– Minți! Când am ieșit din casă după prima noastră noapte împreună, am privit mâna în mâna, cerul ….

– Ah … cerul ăla!

– Ăla, da! Mă vei găsi mereu strălucind pe bolta lui. Voi străluci pentru tine!

(va urma)

Spovedanie (17)

Cândva, tu și cu steaua polară ați purtat un război lăuntric lung și fără vreo speranță. Tu, nu o puteai suferi pentru că o bănuiai de spionaj, iar ea dezvoltase o pasiune cel puțin ciudată pentru noi. Ori de câte ori ne furişam în spatele copacului bătrân și beteag pentru o doză zdravănă de dulceață a buzelor, făcea ea cumva și apărea de nicăieri, fix deasupra noastră. Își făcea loc printre funze și ramuri și se holba la noi cu ochii mari cât cepele! 

Ia uite, hoaţa! Ne-a găsit! – spuneai de fiecare dată.

Ghici! Îmi imaginez că faci la fel acum. Ți-ai rezervat un loc al tău, undeva în apropierea ei, și te holbezi cu mare interes înspre noi, pământenii. 

Cum e să privești de la înălțimea aia, îmi spui?! Problemele par mai mici sau sunt de fapt inexistente? Dar emoțiile inimilor îndrăgostite? Se văd precum luminile nordului? Și cum se-aud șoaptele? E adevărat că dacă aprind o lumină o poți vedea de pe bolta cerească? Dar gândurile mele bune, cum ajung la tine? Ninse? Plouate? Sub formă de praf stelar?

Hai să-ți spun un secret. Țigările pe care le fumez afară, în inima nopții cu fruntea lipită de bolta cerească, sunt preferatele mele. Aproape că au gustul buzelor tale… Și știi? Uneori îmi vine un gând nebun care mă face să alerg – fie și doar imaginar – în spatele copacului beteag. Vreau să te prind în flagrant, spionând printre ramurile lui golaşe! Inimă nebună!  

Reflexii

Tu și cu mine, trăim în două lumi paralele… Când și când, ne oglindim iubirea într-o picătură de speranță. Una, ce ne conține și ne trăiește. Una în care ne revedem în curând, iubire,  îți desenează ție o privire căpruie și imi desenează mie, un soi de răbdare rozalie în dreptul inimii.

Două lumi paralele …

O lume a mea, în care îmi plimb pașii mărunți, pe poteci inundate de oameni, și o lume a ta, în care îți zbori existența pe un câmp albastru… cu mii de stele.

Spovedanie (11)

 

… am vaga impresie că doar înscrierea mea la un curs intensiv de învăță-mă să uit de tine, ar mai reuși să-mi fluture alb, sfârșitul unui război mondial în plină desfășurare înăuntrul ființei mele. Cerul mi-e survolat constant de gânduri ce ţipă zdrențuit, potecile inimii îmi sunt permanent bătătorite de doruri albastre iar eu mă sufoc zi de zi dintr-o lipsă acută de tine. Aseară, după o lungă și extrem de dureroasă analiză sufletească, am aflat cu stupoare că îmi lipsește pacea unui apus ce mă găsea uneori în brațele tale, și-mi este aproape imposibil să continui un zbor schiop făcut într-o singură aripă ….