My first love 

„Caii au acea noblețe pe care nu o găsești la alte animale, acea gratie ce te face sa atingi Cerul. Când te uiți în ochii unui cal, te simți în siguranță, vezi blândețe și putere, forță și duioșie. Un cal știe sa fie liber … și sa iubească!”  Lavinia Elena Niculicea

(Ne)cuvinte (3)

„Nu cunoaștem decât ceea ce îmblânzim. Iar oamenii nu mai au timp sa cunoască nimic. Cumpără lucruri gata făcute de la negustori. Si cum nu exista negustori de prieteni, oamenii nu mai au prieteni.”

(Antoine de Saint Exupery)

Doua lumi – eu undeva intre ele.

b67d8772a15523cdbcae9ef18227977a

Nu știu la ce te pricepi tu, dar eu sunt extrem de pricepută în a face planuri!

Sunt un fel de cauză pierdută.

În capul meu, defilează, într-o încolonare perfectă, scenarii demne de Oscar …. într-o lume în care, evident, nu se respiră aer ci molecule de vise!

Sunt genul de om – care crede – că atunci când te afli pe drumul cel bun, la un moment dat, haosul se va topi, lucrurile se vor așeza…. visele se vor împlini. Cu ropote de aplauze, artificii și la pachet, din partea casei, delicioasele praline belgiene.

Totuși … deși străduința mea e mare, iar planul pare sa fie perfect, nimic din ce-mi croșetează mintea nu se transpune în realitatea imediată. Nici măcar în cea îndepărtată.

E ca și cum, aș trai intre două lumi. O lume a mea, dincolo de pleoapa închisă, unde îmi ies toate –  ața-buclă-șnur – și o alta … aia reală, unde dispare covorul roșu, funda albastră … zâmbetul.

Pot sa spun, cu mână pe inima, că nimic nu mi-a ieșit asa cum „ar fi trebuit” – cel puțin nu atunci când mi-am dorit, și niciodată cu aceeași aromă! Niciodată, în viața mea!

N-aș îndrăzni să neg însă, că nu mi s-au împlinit visele. Sunt zeci de vise așezate bine pe lista împlinirilor. Adevărat, am primit ceea  ce am visat, dar nu așa cum le-am visat …  Nu în felul în care pictasem eu, calea …!!!

Concluzia firească – dacă e musai să existe una – e să renunț la planuri!

Sa continui sa desenez vise dar nu și calea ce mă va duce spre împlinirea lor …

(Am dat greș întotdeauna. Dar … am ajuns în final să înțeleg, că drumul spre „lumina” nu-l putem parcurge nici desculți, nici în papuci de balerină! Piciorul trebuie bine înfipt în cizma realității momentului.)

Ma râcâie însă o întrebare.

Viața aia roz, netrăită 

– pitită în spatele pleoapelor închise –

cine o va trai?!