Un adevăr simplu … și pur!

b6970be71b624afaa44190a6060e390c

Putem regreta aproape orice. Și chiar o facem.

De-a lungul vieții, punem sub semnul regretului mii de gesturi, fraze … cuvinte, priviri …

Ne îngrămădim ca idioții, printre zidurile ce ne sufocă esența, ajungând în final să respiram pe bucăți, pătrățele de viață.

Ne desenăm limite cam peste tot. Nouă înșine.

Ne putem însă cenzura în vreun fel, sentimentele?

Nu. Asupra lor nu avem nicio putere.

În fața sentimentelor rămânem dezarmați. Învinși. Neputincioși.

Pentru că ele există, nu datorită ori din cauză că … ele exista …și atât!

Reclame

„Amândouă și niciodată separat!”

14157219332980188-item960x720Mi-am amintit azi – asta pentru ca e o zi în care totul, dar absolut totul ma calca pe nervi – un episod mișto din vremurile demult apuse. Unul în care prindeam, la propriu, fluturi … și consumam strict vata de zahar!  Da. Si nu-mi atârna nimic urat în jurul sufletului. Nu tu kilograme în plus, nu tu griji … mi se așezase lumea la vârful degetului mic! O nebunie!

Asa … deci, ma aflam la un pahar … cu cea mai buna prietena. De vin. ( fiert ) Artificii. Toamna. Frig. Noi doua … o splendoare. Pai cum de ce?! Aveam, pe lângă o lume întreagă așezată la vârful degetului mic, sclipiri în ochi ( de la vin ), blugi rupți, cizmulițe cu ținte … și un ditamai cheful de viata!

Îmi amintesc de castanele prăjite și de pofta ei nebuna de gogoși înfuriate! O zgârcită! Fiindcă pana la urma, m-a dus cu zăhărelul … și n-am mai apucat sa înfulec nici o înfuriată! Dar … am apucat sa gust putina adrenalina și o porție mare de hohot de ras! Din partea casei …

O singura grija aveam pe cap, deși mai sus, insistasem la niciuna.

” Cum ajungem acasă?!”  –- ” O fi departe căminul?! Si de ce se înghesuie ăștia toți, brusc înspre noi?!”

Ah … sa nu va imaginați prostii! Eram amețite – strict de la entuziasmul de-a fi acolo. Împreună. La o ieseala intre fete!

La un moment dat, unul s-a trezit cu chef de agățat! Si dacă inițial, fusese nehotărât, l-am convins ca noi doua nu putem fi servite separat, ci doar la pachet. Ori amândouă, ori niciuna!

„Siameze, despărțite la 3 luni după naștere”

Îmi amintesc ochii lui holbați la o afirmație ca asta. A scos în final un ” Pe bune?! Amândouă?!” … destul de încurcat!

„Amândouă și niciodată separat!” 😀

Doua lumi – eu undeva intre ele.

b67d8772a15523cdbcae9ef18227977a

Nu știu la ce te pricepi tu, dar eu sunt extrem de pricepută în a face planuri!

Sunt un fel de cauză pierdută.

În capul meu, defilează, într-o încolonare perfectă, scenarii demne de Oscar …. într-o lume în care, evident, nu se respiră aer ci molecule de vise!

Sunt genul de om – care crede – că atunci când te afli pe drumul cel bun, la un moment dat, haosul se va topi, lucrurile se vor așeza…. visele se vor împlini. Cu ropote de aplauze, artificii și la pachet, din partea casei, delicioasele praline belgiene.

Totuși … deși străduința mea e mare, iar planul pare sa fie perfect, nimic din ce-mi croșetează mintea nu se transpune în realitatea imediată. Nici măcar în cea îndepărtată.

E ca și cum, aș trai intre două lumi. O lume a mea, dincolo de pleoapa închisă, unde îmi ies toate –  ața-buclă-șnur – și o alta … aia reală, unde dispare covorul roșu, funda albastră … zâmbetul.

Pot sa spun, cu mână pe inima, că nimic nu mi-a ieșit asa cum „ar fi trebuit” – cel puțin nu atunci când mi-am dorit, și niciodată cu aceeași aromă! Niciodată, în viața mea!

N-aș îndrăzni să neg însă, că nu mi s-au împlinit visele. Sunt zeci de vise așezate bine pe lista împlinirilor. Adevărat, am primit ceea  ce am visat, dar nu așa cum le-am visat …  Nu în felul în care pictasem eu, calea …!!!

Concluzia firească – dacă e musai să existe una – e să renunț la planuri!

Sa continui sa desenez vise dar nu și calea ce mă va duce spre împlinirea lor …

(Am dat greș întotdeauna. Dar … am ajuns în final să înțeleg, că drumul spre „lumina” nu-l putem parcurge nici desculți, nici în papuci de balerină! Piciorul trebuie bine înfipt în cizma realității momentului.)

Ma râcâie însă o întrebare.

Viața aia roz, netrăită 

– pitită în spatele pleoapelor închise –

cine o va trai?!