Punct. Și de la capăt …

… cred că uneori, cel mai bun lucru pe care poți să il faci, este să nu faci nimic. Să nu te gândesti la nimic, să nu visezi nimic, să nu speri nimic, să nu vorbești nimic, să nu pui nicio intrebare. Să nu faci nimic altceva decât să respiri. Să respiri controlat. Conștient. Regulat. Și să lași viața să se întâmple. Independent de toate așteptările tale. Firesc. Aşa cum ți-a fost dată.

Spovedanie (9)

(….melodia asta ….) Nici nu știu cum de mi-am amintit-o tocmai azi. Mintea mea e tare întortocheată … N-a prea uitat nimic din tot ce-a fost, cu toate că tu te băteai cu pumnu-n piept că am s-o fac. Că aşa e construit omul, să uite. Să uite când? În care viață?

Știi că încă mi-e dor de tine? Tu știi că uneori îți pot auzi limpede glasul? 

Îmi amintesc, de exemplu, ca și cum a fost ieri, prima noastră seară împreună. Când îți tremura teribil, nu doar vocea ci întreg trupul. Când am vorbit întâia oară despre dragostea asta nebună. 

Îmi amintesc zâmbetele, îmbrățișarile, dansul nostru, cafeaua, plimbările, gelozia fetelor, câinele ăla nebun care mă latra de fiecare dată când atingeam talpa dincolo de poartă, înghețata de pepene, chifteluţele tale speciale cu soia (bleacs), sucul de grape care-ți plăcea teribil … 

Îmi amintesc dorul neobosit, nerăbdarea de-a ne vedea, telefoanele, claxonul mașinii ce-mi dădea de știre că mă aștepți în fața blocului …  Fierbințeala palmelor, surâsul tău, bucuria… 

Îmi lipsesc toate astea. 

Îmi lipsesc nopțile în care dormeam împreună. Mână ta neobosită care reușea să mă cuprindă, indiferent de cât de mulți purici în fund aveam! Și-mi lipsește teribil mirosul tău. Da … n-am fost capabilă niciodată să explic acest miros, desi ai întrebat insistent de câteva ori. Nici în zi de azi n-aș ști să o fac. Habar n-am. Era al tău. Și-mi plăcea mie maxim. Uneori, rămânea impregnat în hainele mele. Chestia asta mă făcea să râd fericită de fiecare dată când ajungeam acasă. Cumva, îmi puteam imagina că te am cu mine permanent. Chiar și atunci când nu te aveam. 

Caraghios, dar uite, îmi lipsește până și haosul din camera ta. Hainele alea aruncate cât colo. Dezaprobarea ta când mă apuca hărnicia de-a le așeza pe fiecare la locul lor. N-am să-mi găsesc niciodată mănușile, umbrela, căciulă, dacă le ascunzi aşa!

Mi-e dor de privirea ta când mă iubea. De ochii tăi aprinsi când te apuca pofta de mine. 

Cel mai mult și mai mult însă, îmi lipsește încrederea. A noastră. Pe asta am avut-o negreșit. Ai știut – și am știut – că te poți baza oricând pe mine. Ușile noastre au stat mereu întredeschise, la fel disponibilitatea de-a raspunde oricarui apel. Am știut să ne ascultăm reciproc, să ne încurajăm reciproc, să fim acolo, indiferent de ce, de unde, pentru cât timp.

Îmi lipsesc astea. (Toate.) Dar mai ales, lipsești tu …  

(Ne)cuvinte (3)

„Nu cunoaștem decât ceea ce îmblânzim. Iar oamenii nu mai au timp sa cunoască nimic. Cumpără lucruri gata făcute de la negustori. Si cum nu exista negustori de prieteni, oamenii nu mai au prieteni.”

(Antoine de Saint Exupery)

Sunday evening

„Sufletul tău este acea parte din tine care a existat înainte sa te fi născut și va continua sa existe după ce vei muri. Este nemuritor. Ești un spirit puternic, creativ, plin de compasiune și dragoste care a intrat la școala pamântească pentru a învața și a face daruri. Personalitatea este un instrument al sufletului tău.”
Gary Zukav

Spovedanie (8)

narcise (1)

Nu ma pot lauda cu dragostea mea pentru Dumnezeu, pentru ca îL dezamăgesc zilnic. Dar ma pot lauda cu dragostea Lui pentru mine, pentru ca El nu m-a dezamăgit niciodată…

 

71ca242859dc7971328d08ec486e04af

„Indiferent cât de abrupta sau înșelătoare este calea ce iți sta înainte, cel mai sigur loc în care poți sa fii astăzi și în fiecare zi, este lângă Dumnezeu!”

Desenează-ți un surâs în coltul buzelor,

Daca poți, pictează-ți nebunia copacilor pe întreg peretele inimii, apoi închide ochii preț de câteva clipe.

Înghite cu pofta dulceața unui April înmugurit și lasă-l sa te inunde.

Curând, sufletul tău se va transforma, într-un izvor nesecat al iubirii desăvârșite, divine, absolute.

Fii binecuvântat, om drag, oriunde te-ai afla!

Spovedanie (7)

Mi-a plăcut întotdeauna ca sentimentele – atât ale mele cât și ale altora – să abunde. Indiferent de natura lor. 

Poate pentru că nu-mi plac lucrurile călduțe. Cine știe?!

(Pe mine ori mă dai pe spate cu o înghețată rece și delicioasă de pepene cu ciocolată, ori îmi servești o cafea aburindă.)

Chestiile abia dezmorţite nu mă ating sub nicio formă.

Îmi amintesc că treaba asta te-a iritat foarte tare initial. Abia mai apoi, mi-ai mărturisit că de fapt, chiar ciudăţenia asta a mea, te-a atras înspre noi, cu o putere magnetică.

Și-apoi, îmi amintesc abundenţa sentimentelor și nebunia a tot ce a însemnat, de-a lungul vremii, acest noi … Îmi amintesc cum la un moment dat, am hotarat că roz ne va reprezenta cu mare succes pe mai departe! Și-mi amintesc cum am construit cu el, universul fetelor nebune. 😁

 Îmi amintesc necuvintele noastre și neputința celorlalți de a le descifra vreodată, indiferent de străduință.

Și îmi amintesc privirea aia în care noi două băteam cinciul fără vreo bănuială din partea celorlalți.

„Cine va îndrăzni să vă despartă pe voi, lipicioaselor?”

Îți amintești?

Cu toate astea, nici el și nici nimeni n-a reușit să oprească ceea ce urma să ni se întâmple.

… eclipsă totală de suflet. 

Uite, cântecul ăsta – punte între inimi –  mi te-a readus aproape… 

(Sau doar a izbutit  Soarele să cucerească bolta unui Cer pustiit cu multă vreme în urmă?)

Cine știe …