Flash-uri

d5c342dab08161edc0beba7bfbbc560dUn țârâit puternic, face țăndări liniștea în care ma cufund de-o buna bucata de vreme. Moleșeala mi-a încătușat și ultima fărâmă de „chef”, așadar, trupul meu, refuză să reacționeze în vreun fel.

Și din nou țârrrrrrrrrrrr. Vreo 2 minute.

( fără pic de milă, telefonul mi-a terorizat timpanul și mi-a făcut tăiței mintea ce se scaldă într-un mare gol … )

„Cât tupeu să ai, frate, să deranjezi un om prins cu totul în a NU face nimic?”

A treia oara, țârâitul a reușit să mă convingă să deschis ochii … sa-mi ridic „mușchii” de pe canapea și să apuc nemernicul de coarne.

Nu știu de unde am adunat ditamai forța, dar în final am reușit să leg doua litere laolaltă. Zic: „Da!”

Dincolo de fir, neastâmpărarea în persoana. Zice:

” Ai răspuns! Ai reușit să faci asta! Să te aplaud?”

Recunosc ca m-a cuprins și pe mine mândria. Dacă merit, de ce nu?! Să mă aplaude!

” Fă-o!” – zic. „Aplaudă-mă tare! Nici nu știi cât efort am depus sa fiu acum ochi și urechi pentru tine. Aaaaa …. și grăbește-te. Timpul e limitat. N-auzi cum mă strigă?!”

Neastâmpărata, râde cu toți dinții. Zice:

” Haideee! Aud! Țipă după tine, canapeaua. Să nu care cumva să îndrăznești să mă înșeli cu ea! Ia de la mine un pupic, împac-o și dă fuguța la mine! Acum!”

Tupeu, n-am zis?! Cum să te bagi în treburile omului, asa, ca cea mai aprigă dictatoare?! Să tai și să spânzuri, timpul liber al omului?!

A… după ordin, mi-a închis telefonul în nas.

( cică, să nu-mi de-a dreptul la replică. Să execut și să tac naibii din gură )

Mi-e dor să-mi tulburi lenea cu ordinele tale stricte! Mi-e dor de veselia ta. De tupeul tău ieșit din comun.( Recunosc că m-a exasperat întotdeauna!)

Mi-e tareee dor de tine! 

Reclame

Doua lumi – eu undeva intre ele.

b67d8772a15523cdbcae9ef18227977a

Nu știu la ce te pricepi tu, dar eu sunt extrem de pricepută în a face planuri!

Sunt un fel de cauză pierdută.

În capul meu, defilează, într-o încolonare perfectă, scenarii demne de Oscar …. într-o lume în care, evident, nu se respiră aer ci molecule de vise!

Sunt genul de om – care crede – că atunci când te afli pe drumul cel bun, la un moment dat, haosul se va topi, lucrurile se vor așeza…. visele se vor împlini. Cu ropote de aplauze, artificii și la pachet, din partea casei, delicioasele praline belgiene.

Totuși … deși străduința mea e mare, iar planul pare sa fie perfect, nimic din ce-mi croșetează mintea nu se transpune în realitatea imediată. Nici măcar în cea îndepărtată.

E ca și cum, aș trai intre două lumi. O lume a mea, dincolo de pleoapa închisă, unde îmi ies toate –  ața-buclă-șnur – și o alta … aia reală, unde dispare covorul roșu, funda albastră … zâmbetul.

Pot sa spun, cu mână pe inima, că nimic nu mi-a ieșit asa cum „ar fi trebuit” – cel puțin nu atunci când mi-am dorit, și niciodată cu aceeași aromă! Niciodată, în viața mea!

N-aș îndrăzni să neg însă, că nu mi s-au împlinit visele. Sunt zeci de vise așezate bine pe lista împlinirilor. Adevărat, am primit ceea  ce am visat, dar nu așa cum le-am visat …  Nu în felul în care pictasem eu, calea …!!!

Concluzia firească – dacă e musai să existe una – e să renunț la planuri!

Sa continui sa desenez vise dar nu și calea ce mă va duce spre împlinirea lor …

(Am dat greș întotdeauna. Dar … am ajuns în final să înțeleg, că drumul spre „lumina” nu-l putem parcurge nici desculți, nici în papuci de balerină! Piciorul trebuie bine înfipt în cizma realității momentului.)

Ma râcâie însă o întrebare.

Viața aia roz, netrăită 

– pitită în spatele pleoapelor închise –

cine o va trai?!