A true love story (1)

Sâmbătă. Puțin peste orele amiezii. Aproape toamnă. Măsuța din curte, îmbrățișează atent două ceşcuţe de cafea, un bliduţ încărcat cu mini tarte umplute cu nuci și gem de portocală și o scrumieră aproape tristă. O țigară uitată pe marginea veacului trecut, fumegă a deznădejde. Doar câinele nebun încă-și dansează fericit codiţa în semn de mulțumire. 

De o parte și de alta a măsuței, două inimi nebune. Suflete pereche. Privesc aproape interzise o foaie plină de cuvinte-gloanţe. Undeva înspre marginea de jos a ei, tronează nerușinate mai multe diagnostice. Luate împreună, anunță moartea.   Inima nebună, purtătoare de ochi negri, aflase toate amănuntele astea cu o săptămână înainte, atunci când ridicase rezultatul investigațiilor. Căzuse și se ridicase în urma veștilor, de câteva ori până să își facă curaj să i mărturisească și Ochilor Căprui. Lupta împotriva inamicului începuse cu ani în urmă, când o banală și aproape insesizabilă bubiţă descoperită subaxilar, o trimisese într-un război crunt. Un război cu de toate. Cu multe frici, multe lacrimi, multa durere. Un război pe care, cu ajutorul celor din casă și a inimii nebune purtătoare de ochi căprui, îl învinsese. Sau așa părea … 

Acum Viața luase o întorsătură bruscă. Una ce avea să răpească un trup și o inimă nebună de lângă cealaltă. 

Tăceau împreună de o bună bucată de vreme. Doar privirile ude se întâlneau când și când țipând a disperare una înspre cealaltă. A dat glas nemulțumirii, perechea de ochi căprui.

   – N-am să știu să trăiesc fără tine. Pe lângă faptul că-mi vor lipsi teribil ochii tăi, sunt absolut convinsă că n-am să pot să mai respir dincolo de acest noi ce stă să se risipească în neant în orice clipă. Nu vreau să mori! Nici acum, nici niciodată! 

Își coborâse nu doar privirea ci întreg sufletul pe asfaltul încălzit de soarele amiezii. Se simțea precum o epavă eșuată pe malul unui ocean. Simțea cum se scurge în valuri printre cuvintele alea nerușinate ce anunță moarte. 

Fără lacrimi. Cu sufletul mărunțit.

– Ochi Căprui, ascultă-mă … Știu foarte bine că vei supraviețui cu succes. Dincolo de mine, viața merge înainte. Vei curge împreună cu ea. Haide! Ridică-ti privirea din podea. Totul va fi bine. Am incredere absolută că așa va fi!

Cumva, replica Ochilor Negri îi trezise o revoltă pe care nu reușea sa o stăpânească îndeajuns. S-a pomenit ridicând vocea, fix în clipa în care si-a ridicat și privirea de jos. Aproape scârbiţi de situația data, Ochi Căprui spuse:

– Ce de cuvinte, Ochi Negri! Nu vreau să supraviețuiesc cu succes … te vreau pe tine! Vreau să rămâi! Vreau să faci să dispară noaptea asta neagră și urâtă! Vreau să trăiești!

– Nu pot să fac să dispară noaptea neagră și urâtă. Cu toate astea, știi bine că tare mi-ar plăcea … Mi-ar plăcea, de exemplu să crezi mai mult în tot ce am redescoperit împreună. Și mi-ar plăcea să crezi mai mult in tine. Haide. Nu plânge. Vreau privirea mea căpruie!

– Iat-o. E toată a ta. Te superi dacă nu mai e căpruie? Mi se pare că s-a mai întunecat…

 O clipă mai târziu, Ochi Negri îngenunchiase în fața Ochilor Căprui. Își plimba acum mâinile tremurând, de jur împrejurul unui chip în lacrimi.

– Dacă o sărut eu, îi revin luminile? Uită-te la mine! Cum să ridici din umeri a neștiință? Va fi așa?

– Probabil

– Probabil nu e un răspuns. Mie îmi plac certitudinile. Mă lămurești?

S-au privit îndelung, apoi și-au abandonat existența într-o îmbrățișare lacomă. Au înecat amarul într-un sărut fierbinte apoi și-au odihnit gândurile, fiecare pe umărul celeilalte. După alte câteva minute, Ochi Căprui a spus abia șoptit.

– Dacă o săruţi tu îi vor reveni luminile. Fix așa. Dar nu vreau să o faci. Vreau să o lași așa neagră … Va începe să-ți poarte un doliu etern chiar din clipa asta.

– Ce prostie spui! Fără doliu! N-am murit încă. Tu dă-mi privirea mea căpruie… Am nevoie de ea!

– Pentru cât timp?

– Pentru eternitate.

Ochi Căprui s-a retras din îmbrățișare. Eternitatea o enerva maxim în acest moment.

– Ce să zic! … De când eternitatea măsoară 6 luni?

– Eternitatea măsoară mii de ani iubire! Și dacă ai încerca să treci peste vestea asta teribilă ce îmi anunță moartea, ți ai aminti că noi ne iubim – nu de ieri, nu de azi – ci dintotdeauna și o vom face pentru totdeauna. 

– Dar nu vreau să mori! Îmi vor lipsi teribil toate! Ochii tăi, tandrețea sărutărilor tale, focul nopților nebune, liniștea, glasul tău … Cine altcineva, îmi spui, va mai fi capabil vreodată să-mi accepte iubirea asta zăpăcită și cine altcineva va ști să facă dragoste cu mine așa total si așa profund, ca tine?

– Știi că nu te voi părăsi niciodată total! E pentru prima dată când discutăm despre asta? Voi fi mereu lângă tine…

– Minți! Nu vei fi!

 – Voi fi!

– Unde te voi afla când voi avea nevoie maximă de tine? Într-o fotografie? Într-o amintire nenorocită?

– Voi fi mereu în inima ta. Acolo mă vei găsi întotdeauna. Îți amintești cerul înstelat?

– Nu-mi amintesc niciun cer înstelat!

– Minți! Când am ieșit din casă după prima noastră noapte împreună, am privit mâna în mâna, cerul ….

– Ah … cerul ăla!

– Ăla, da! Mă vei găsi mereu strălucind pe bolta lui. Voi străluci pentru tine!

(va urma)

Anunțuri

Spovedanie (16)

„Alege o amintire cu noi. Știu. Au fost prea multe să alegi doar una, dar eu insist. Depoziteaz-o in cel mai la îndemână colț al inimii și mergi mai departe. Vreau să te văd fericită. Și dacă totuși, vor veni clipe în care vei simți că nu ești așa, găsești rapid amintirea asta cu noi. Dacă ești deșteaptă, alegi una plină de veselie. Ai prins ideea?! Ea te va binedispune, eins, zwei, drei!”

Știi ce s-a întâmplat apoi? … Ai murit! Da. Tu ai murit iar eu am rămas să scotocesc după amintirea aia. Știuuuu. Era vorba să o depozitez la îndemână. Nu mi-a ieșit. Adică, nu mi-a reușit niciodată selecția aia!!! Așa că, în loc să o pastrez pe cea mai mișto, le-am păstrat pe toate.

Uite, vezi? Neputința mea de-a alege, m-a făcut să zâmbesc acum. Deci tot e bine! Și știi? Chiar dacă au trecut ani de-atunci, încă simt mirosul hainelor tale, încă simt gustul buzelor tale, încă-mi doresc teribil să adorm cu nasul ascuns în pijamaua aia cu dinozaur. Trebuie doar să mă gândesc acolo…

Îți cobori funduleţul ăla drăguț până la mine? Opt minute… Cât să fumăm împreună o țigară. Am un chef nebun să te revăd!

​”…Să nu plângi. Știi că afurisitele alea de lacrimi, trag în jos dupa ele si rimelul. Ești atentă, Soare?! Rimelul e bleacs pe obraji. Și-apoi, întunecă privirea mea căpruie!”

Mda. 

(Nu e ea întunecată oricum?) 

Chiar și-așa, juuuur că n-am să plâng.  Tu vino …

Spovedanie (14)

…În sfârșit am trecut peste. Peste noi. Dincolo de noi. Nu voi nega faptul că încă mă dor toate. Cum aș putea uita chinurile tale care au condus înspre acel teribil sfârșit. Veac! Dar îl accept. Și știi? Mi-a luat atât de mult să depășesc lipsa asta de tine, nu pentru că aș fi fost un om slab ci pentru că am crezut cu toată inima, în lumea noastră roz. Mi-a fost bine acolo. Am crescut în timp ce tu mă iubeai! 

(As vrea să știu că te mândrești cu mine)

S-ar putea să fi uitat unele lucruri – tu ziceai că într-o zi îmi voi uita pe undeva capul –  dar n-am să uit niciodată dragostea din glasul tău. A fost ca un leagăn ce m-a purtat dincolo de răutate, dincolo de invidie, dincolo de ură, dincolo de tristețe. Dincolo de orice.

Am trecut peste. Peste un trecut al nostru. Un duet absolut superb! Și știi? Am fost fericită! Iubirea ta mi-a potolit orice foame și mi-a stăvilit orice sete. Mi-ai fost nasturele lipsă, așa cum mai ziceai tu. Ți-am fost petecul de entuziasm și tinerețe. Ne-am încălzit sufletele reciproc și-a fost atât de bine!

Am trecut peste. Peste noi. Dincolo de noi. Si știi?! Voi rămâne cu gândul că în urma noastră, a rămas un plăcut parfum al iubirii. Iubire trăită dincolo de spațiu și timp!

Spovedanie (10)

„Deodată uiți, uiți că nu vrei ceva de la lume și nu ai așteptări de la ea, iar asta te tulbură, te tensionează teribil. Emoțiile tale devin dureroase, apăsătoare, ca niște pietre de moară. Parcă depinzi de toată lumea, parcă nimeni și nimic nu e în ordinea firească a existenței, te simți renegat, respins, nedorit, singur, nespus de singur, simți că durerea te sfâșie, poate, și nu ai nici o poartă de ieșire. O, asta-i tensiunea așteptărilor orientate greșit! E tensiunea care-ți spune să încetezi să aștepți de afară, dar să-ți amintești ce vrei tu. Lasă-i pe ceilalți să-și facă lumea lor. Unul ți se împotrivește, altul te detestă, altul te ignoră, unul te lovește, altul te invidiază, altul e gelos pe tine: lasă-i pe toți să simtă ce pot ei să simtă, să facă ce pot ei să facă, dă-le voie să existe, să fie. Existența e un loc larg, încape lumea întreagă în ea. Dacă ei nu te lasă pe tine, dă-le voie: s-ar putea ca ei, intuitiv, să te conducă spre lumină, spre destinul tău, spre rostul tău. Pentru ca tu să crești în interior, acolo unde contează ce faci, ce ești și cum simți, pentru ca tu să trăiești sentimentul iubirii și al bucuriei Sinelui tău, e nevoie să te detașezi de așteptări. Să mergi pe calea ta e nevoie ca uneori să apară obstacole. Nu te încrâncena, nu te întrista, nu privi spre ușile ferecate, nu sta prea mult timp acolo unde nu ești primit, nu ești dorit, nu ești invitat. Amintește-ți ce ți-a spus Isus: ștergeți picioarele de praf când pleci din casa în care nu ești bine primit. Nici măcar praful acelei case să nu fie pe tălpile tale și asta pentru că ospitalitatea și bunăvoința sunt legile cheie ale existenței.

Nu toate drumurile sunt închise: existența are o mie de poteci secrete. Caută cu inima, cu mintea, caută cu visele, cu imaginația, cu toată ființa ta. În spațiul subtil, în spațiul energetic al existenței, există mii și mii de căi: nu e doar aceea blocată, nu e doar aceea pe care ești oprit. Emoțiile tale negative nu-ți sunt de folos: ele sunt adevăratul tău obstacol, din pricina lor nu vezi frumusețea și fantasticul căii tale. Renunță să te împotrivești, să-i reziști vieții: curgi pe unde-i spațiul liber pentru ca tu să te simți liber și minunat, cum ești deja! Nu căuta aprobare din afară: dacă vine, vine: dacă nu vine, nu vine. Nu căuta să-ți spună alții cine ești tu.

Vrei să-ți spună altcineva că ești bun? Vrei să-ți confirme altcineva că ești talentat? Vrei ca altcineva să creadă că ești special? Vrei să știe cu precizie un alt om cine ești ești? Cât ești de frumos în mintea ta, în inima mea, cât de măreață e ființa ta? Cum se poate să știe un alt om adevărul despre tine? Cum se poate ca tu însuți să știi adevărul despre tine de vreme ce crezi că altcineva îl știe? Tu ești singurul care se simte pe sine în mod real, tu ești acela ce se cunoaște pe sine în mod real, tu știi cum sunt gândurile tale, cât de frumos e sufletul tău, tu știi sigur cum și cine ești. Atunci, cum se face că aștepți să știe altcineva, să spună altcineva, să te iubească altcineva, să te înțeleagă altcineva? Înțelege-te singur pe tine, du-te în interiorul tău, fii cinstit sută la sută, privește-te ca într-o oglindă uriașă și fii cel ce ești. Fii tu, ai curajul să fii, ai curajul să te vezi cinstit și lasă-i pe ceilalți să te vadă cum pot ei. Unii te vor iubi, alții te vor urî, unii te vor vedea deștept, frumos și bun, iar alții dimpotrivă: vor crede că nu e nimic de capul tău. Aceste lucruri se întâmplă pentru că trăim pe diferite nivele de conștiință, pentru că nivelul de conștiință determină percepția, iar aceasta înseamnă că lumea lăuntrică ia forma conștiinței în care se mișcă ființa. Din pricina aceasta contează în mod real cine ești tu. Contează să fii sigur pe tine. Contează să te cunoști și, dacă nu te placi, dacă te vezi slab sau fără putere, corectează-te. Dacă nu ești destul de frumos și știi aceasta, nu te mai poate supăra percepția celui ce te vede urât. Dacă nu ești destul de iubitor, nu te mai poate deziluziona cineva care-ți spune că nu iubești. Acceptă-te cum ești sau schimbă-te dacă te vrei să fii diferit. Dar nu mai aștepta să te perceapă alții cum ai vrea să fii, căci din pricina aceasta suferi, iar emoțiile de suferință te țin legat de dorințe, de lumea pe care o chemi – în mod absurd – să te vadă cum ai vrea tu să fii. Privește-te pe tine cu toată claritatea și schimbă ce nu-ți place, apoi lasă lumea să vadă ce-o putea ea să vadă. Tu ești tu: tu ești victorios și puternic doar atunci când știi sută la sută cine și ce ești, ce poți și ce nu poți, ce simți și ce trăiești în interiorul tău. Fără să știi cine ești tu, lumea are putere asupra ta. Lumea îți crează o imagine a ta, dar e o imagine precum castelul de nisip. Azi e înalt și frumos, mâine se dărâmă. Când îi împlinești dorințele lumii, ea te iubește. Când nu mai poți să faci un lucru sau altul pentru ea, lumea te părăsește, te ignoră, stă deoparte, se orientează acolo unde are ceva de câștigat.

Nu-ți lăsa viața pe mâinile lumii: fii tu, află cine ești și stai drept, orice ar fi. Fii liniștit cu tine și în tine: dincolo de lumea care vine și pleacă, dincolo de lumea care apare și dispare, e un câmp al iubirii, e o putere vie, luminoasă, care te cunoaște și te iubește cum ești. Ai nevoie doar să te ridici pe vârfuri, să insiști puțin, să iubești și să te iubești pentru ca brațele nevăzute ale acestei iubiri să te cuprindă, să te învăluie și să te ducă…în adevăr. În adevărul acesta, totul e numai iubire. În adevărul acesta, tu ești o ființă spectaculoasă, minunată, iubită și frumoasă. Caut-o pe aceasta, pe ființa aceasta pe care îngerii și Dumnezeu însuși o îmbrățișează permanent. Tu trebuie doar să devii conștient de aceasta!”  Maria Timuc

Am parcurs acest text cu sufletul la gura și inima făcuta ghem….

Vezi cât e de ciudata mintea omului? Face click din cel mai neînsemnat amănunt și -ți readuce din urma discuții, gesturi, mirosuri, emoții, priviri … Toate intacte. Când te aștepți mai puțin!

(Mi-am reamintit – de pilda – nebunia ce năvălea peste noi, ori de câte ori ma apucau pe mine întrebările. Si mi -am reamintit  cuvintele tale ce venea înspre mine, aproape identic de fiecare data când ma apucau dandanalele)

„Ești singura în măsură sa-ți judeci faptele!”

„Crezi ca va știi cineva – altcineva – sa simtă cu inima ta asa cum le simți tu pe toate?”

„Crezi ca vor putea vreodată sa plângă și sa rada în locul tău?”

” … Niciodată, Soare… „

Vei rămâne etern –  pentru mine – cea mai de calitate ființă ce mi-a traversat vreodată Cerul. Mulțumesc …

Vezi, încă exista un loc în mine unde amprentele tale încă mai exista, săruturile tale încă persista, iar șoaptele tale încă sunt ecou în mintea mea. Acesta este locul în care o parte din tine va fi întotdeauna o parte din mine.” – Gretchen Kemp

Un ținut … fascinant

99381118afb8db50bf8599211508e1e0

„Cel mai fascinant ținut, este fără doar și poate, ținutul de mână.”

Aceste ținuturi de mână m-au fascinat încă din primii ani ai copilăriei. Pe-atunci, ținutul de mână al mamei, avea puterea de-a mi oferi, siguranță. Așa cum îmbrățișarea ei, îmi ofera ditamai doza de iubire! Mai târziu, ținutul de mână al celei mai bune prietene, avea să-mi ofere, o doză sănătoasă de „sunt aici lângă tine” asigurându-mi un confort sufletesc tocmai bun de mers înainte.

Îmi amintesc apoi, celălalt ținut de mână, al primului iubit. Primul ținut de mână, fierbinte. Electrizant. Menit să topească teama necunoscutului, în fața primei iubiri. Menit să încălzească inimi, să zdrobească frici, să umple sufletul cu tot ce-ar putea însemna, adolescența.

Au urmat, rând pe rând, ținuturi de mână, care mai de care mai fascinante. Nu spun că mi le amintesc pe toate, dar în mare parte, îmi sunt înghesuite toate, unele peste altele, în dreptul inimii.

Nu-mi amintesc chipuri, aproape niciodată. Nu știu de ce. Un defect ciudat al minții mele …Dar îmi amintesc glasuri, îmi amintesc atingeri … emoții, cuvinte, mirosuri, arome …

De exemplu, îmi amintesc verile petrecute în curtea bunicii. Nu am memorat chipurile copiilor, dar îmi amintesc veselia lor… și pofta cu care savuram împreună, aproape seară de seară, dulceața amestecată cu zeci de sâmburi, al pepenelui roșu. Îmi amintesc murdăria de pe nasul meu, muștele, și glasul bunicii ce ne îndemna mereu să ne spălam mâinile.

Îmi amintesc cizmele de gumă ale bunicului. Si gâștele. Si frica ce mi s-a instalat în suflet în clipa în care, cocoșul năzdravan, s-a găsit să mi se urce în cap, tocmai mie! Copilul sensibilos, crescut la conservă … Îmi amintesc țipătul și nebunia cu care am alergat, înghițind pământul, până în casa. „Ajutooooooor, mă mănâncă cocoșul, bunicule!”

Îmi amintesc trotuarul din fața blocului, piatra și conturul strâmb al șotronului …

Îmi amintesc, prunele, caisele și strugurii verzi! Un adevărat deliciuuuuuu!

Îmi amintesc dorința de-a o lua pe jos în căutarea unui pământ nou și teama de-a nu pricepe ce se întâmplă cu mine, atunci când … unele chestii noi, chiar se întâmplau.

Îmi amintesc perioada în care cei mai buni prieteni au răsărit de nicăieri, și n-au mai plecat niciodată. Cel puțin, nu din sufletul meu. Îmi amintesc cu lux de amănunte acele mâini sufletiste care munceau, iubind. Uite, vezi? Îmi amintesc oja aia portocalie – de căcat – cum ai numit-o tu și felul în care, m-ai ținut de mână prima data …

Îmi amintesc chiar și pe acel nu mă atinge, dar simte-mă și-apoi și pe acel Poți? … chiar și pe …Închide ochii, nu trișa! 😀

Îmi amintesc, orele de shopping – de windows shopping – și hohotele de râs înghesuite toate în cabina de probă …

Îmi amintesc, plânsul tău în fața unei vesti nenorocite și mână mea tremurând, citind ultimele rânduri pentru tine …

Îmi amintesc cocorii … briza … artificiile …

Îmi amintesc bucuria de-a ține strâns în pumn un bețișor colorat ce ma anunța palid vei fi mămică! Si spaima, de după! Si -apoi îmi amintesc, mirosul de bebe abia născut! Si fericirea de a privi sânul și gurița aia mică și  flamandă. Si-apoi primii pași … Si-apoi prima julitură. Si toate lacrimile ….

Îmi amintesc apoi – o zi – de care îmi stă atașat un nou prieten.

O iarnă. Si un nou ținut de mână. Unul, la fel de fascinat …