A true love story (3)

Cerul devenise plumburiu abia spre final de octombrie, când brusc, timpul refuza să mai alerge cu pieptul afară, desenând clipe. Lupta Ochilor Negri împotriva unui deznodământ tragic, ocupa parte importantă din acest anotimp afurisit. Zâmbea mai mult forțat, încercând din răsputeri să îndrepte speranțele făcute praf, ale Ochilor Căprui. Agonia unei morți iminente, picta pe chipurile lor lacrimi în mii de forme.

Pe aragaz, câteva chifteluțe de soia, își prăjeau silueta în cel mai silențios mod posibil. Vis-a-vis de ele, o mână zdravănă de cartofi bronzați sub razele cuptorului, așteptau cuminți. Ochi Căprui își pierduse privirea dincolo de fereastră, unde câinele nebun, alerga o vrabie.

– Cât să fi de idiot să crezi că poți ține pasul cu pasărea aia?! – zise la un moment dat. Adică, pe bune?! Îți ignori condiția de obez convins și speri că te poți urca în vârful copacului? Fără aripi?

– Dar asta nu-l oprește cu nimic să încerce! Ce vrei?! – adăugă Ochi Negri, în timp ce turna cafeaua în cele două căni albastre. El este oricum, un câine absolut special! Nu este el, cel care poate sta cocoțat toată ziulica pe marginea gardului, privind trecătorii?? Uiti?? Și e ditamai cămila!

– Păi chiar că e ditamai namila! – chicoti Ochi Căprui. Super King Cămila!

– Super King Cămila! Îmi place….

– Îți place?

– Îmi place, da. Îmi place că nu mai plângi. Haide… simți cât de bine miroase cafeaua?! Așează-te lângă mine. Mi-ai lipsit teribil săptămâna asta.

– Da. Și tu mi-ai lipsit mie. – zise Ochi Căprui în timp ce- și așeză sufletul pe canapeaua din bucătărie. Om nebun ce ești! Într-o zi o să mori și-am să rămân fără tine!

– Sunt bine acum. Hai, zâmbește cu mine! …

– Ești??? ….Nu mi se pare! Ai cearcăne, durerea te țintuiește în pat zile-n șir…. ai slăbit vizibil. Tratează-te. Te rog eu…

– Hai să-ți povestesc ceva – zâmbi Ochi Negri. Alaltăieri l-am revăzut pe Sorin. Trecând peste detalii, îți voi spune doar atat. Voi relua tratamentul de trei ori pe săptămână începând cu ziua de luni.

– Asta e o veste extraordinară! Super extraordinară! Dar… o fi de-ajuns? N-ar trebui să te vadă și un oncolog?

– Oncolog …. suspină Ochi Negri. De ce aș face asta?

– Adică???

– Nici nu vreau să mă gândesc. Ăsta m-ar băga imediat pe chimioterapie…. Nu vreau să mai trec vreodată prin așa ceva!

– Dar vrei să trăiești!

– Vreau să trăiesc, dar nu în felul ăsta. Uită-te la mine! Tâmpenia asta m-a invadat deja cu totul! Ce șanse crezi că sunt să rămân în picioare, după otrava aia pe care vor dori să mi-o bage pe venă?! Aminteste-ți! Aproape am murit data trecută! Refuz categoric, Ochi Căprui….

Preț de câteva minute, se făcu liniște. O liniște de aia de mormânt, în care cele două inimi nebune abia dacă mai respirau.

– Dar n-ai cum să refuzi să lupți… șopti într-un târziu Ochi Căprui. În felul ăsta te vom pierde… Ai înnebunit???

– Și dacă am înnebunit, ce? N-aveți decât să faceți față nebuniei mele. Vă cer prea mult?? Poate! Da! O fac! Așa cum și voi insistați cu otrava aia pe lângă mine. Știi ce e culmea, inimă nebună ce ești? Că nu vă gândiți decât la voi! La voi și la pierderea voastră!

– Asta seamănă a revoltă!

– Uite cine a înnebunit!!! – izbucni deodată Ochi Negri. Despre ce vorbești acolo?

– Despre tine, ștrumf urât ce ești! N-ai pus lapte în cafeaua asta??

Dacă până cu o secundă în urmă păreau că se ceartă, acum deja se imbrațișau strâns și refuzau să permită cuiva să intervină vreodată și să le tulbure ditamai dragostea. Își pictau pupici care pe unde, își promiteau eternitatea fără vreun cuvânt… și se iubeau. Sincer și pentru totdeauna.

– Lămurește-mă într-o chestiune – zise Ochi Căprui, nu înainte de a sorbi o gură din cafeaua ce aburea convingător. Dacă King Cămila are voie să încerce să prindă vrabia aia, doar pentru că e un câine deosebit, ce? N-are nicio șansă! Și totuși i-ai aprobat nebunia!

– Da. Dar el nu știe că șansele îi sunt nule. Apoi, când și cine a spus că un strop de nebunie, ne face neapărat rău?

– Îți dai seamă că prostovanul ăsta, după ce va alerga și va sări inutil de jur împrejurul copacului, până va obosi, că va sfârși dezamăgit că n-a fost capabil să o înhațe?

– Te contrazic! Nu va fi dezamăgit, ci dimpotrivă. Va fi mulțumit că a făcut tot ce ia stat în putință să o prindă. Că n-a fost să fie?! Ghinion. Nu va considera niciodată că a fost vina lui. Știi de ce? Fiindcă el crede orbește, în forțele proprii. Crede și o face din toată inima!

– Păi și e bine să nu-ți cunoști limitele?

– De când suntem limitați? – întrebă Ochi Negri.

– Dintotdeuana?

– Ești culmea, Ochi Căprui! Limitarea e o treabă cu dus și întors. Discutată și răsdiscutată. Si oricum, ea există, eventual, în mintea noastră. Și dacă există, e aproape obligatoriu să o depășim! Nu stă acolo ca idioata doar ca să avem noi un loc de dat cu capul. E un prag! Nu o ușă! Un punct peste care se trece prin credință în tine ca individ,credință în tine ca suflet și credință în tine ca parte din marele Întreg!

– Bine. Fie! – zise Ochi Căprui. N-avem limite. Putem atinge orice țel ne-am propune. Cu o condiție, desigur. Să depășim pragul. Dacă putem.. Ia uite! Minți! Există cazuri – multe – în care nu putem! Deci, suntem limitați! Ce aiureală, Ochi Negri …

– Nu-i adevărat! Vreau un exemplu!

– Juri pe roșu?! – izbucni Ochi Căprui.

– Jur pe toate culorile curcubeului! Te-ascult…

– Bine, dară. Uite ditamai exemplul: Tu! Tadaaaaam! Trupul tău zace, aproape sufocat de o celulă imbecilă care și-a propus să te facă praf! Ce puteri ai asupra ei?! Iti răspund tot eu! Niciuna! Te va învinge, detașat! Unde-i pragul???

– Cască bine urechile la mine, Căpruiule! Eu nu sunt un trup, să ne înțelegem! Sunt un suflet. Unul care s-a întâmplat să primească un trup! Trup care s-a dovedit a fi bolnav. Pragul?! Moartea! Dincolo de ea – sau de el – spune-i cum vrei, voi fi tot eu! Eu, sufletul. Nicio limită, deci! Aparțin infinitului. Mă întorc zburând, acolo, în miezul lui. Cum? Trecând un prag!

– Să nu îndrăznești!

(va urma)

Reclame

A true love story (2)

În zilele ce au urmat, discutaseră mii de variante despre unde și cât și cum ar trebui procedat, astfel încât inima nebună purtătoare de ochi negri să poată păcăli in vreun fel moartea. Și pentru că nu au reușit sub nicio formă să descopere (încă) formula magică, au hotărât de comun acord, ca deocamdată, să permită vieții să curgă …

Așadar, într-o zi pe când Ochi Căprui abia terminase de mâncat ditamai porția de cartofi prăjiți, aude ţârâitul telefonului. Cu burta plină și fără nicio picătură de entuziasm, răspunde.

– Alo, da?

– Da! Câtă promptitudine, Ochi Căprui! Nici nu știi ce mult mă bucur. Pune-ți ceva lejer pe tine, în 10 minute sunt în fața blocului!

– Plecăm undeva?!

– Cât vedem cu ochii! Hai … să nu mă faci să aștept mult, da? 

– Ihi – răspunse. Și deși în urmă cu două minute jurase că nimic n are să i întrerupă siesta, se trezi brusc cu inima bătând în coșul pieptului – gata sa-l facă țăndări – de nerăbdare să petreacă alături de Ochi Negri. 

Așa că, își desenase un zâmbet cu rujul mat, îmbrăcase rapid bluzița galbenă, blugii și sandalutele mov. Zece secunde mai târziu, cobora în viteză cele trei etaje. Câte două-trei trepte deodată! Până când … ateriză forțat în ușa vecinului de la unu! Mda…Sunetul bubuiturii, o trezise la realitate. Și durerea resimțită în urma coliziunii. Totuși, se ridicase rapid. N-avea timp de au și vai. Așadar, diminuând semnificativ viteza, ajunsese într-un târziu în mașină.

– Ce-ai pățit, iubire? – întrebase Ochi Negri, văzând mutrişoara chinuită și bosumflată a Ochilor Căprui.

– Aterizare forțată- n cap, fix în ușa vulturului. O nimica toată …

– Nu creeeeeed!

– Ba să mă crezi! Si vezi, fă cumva și nu mai râde! Încă mă doare …

– Da. Ai dreptate – rostise cu mare seriozitate Ochi Negri. E de plâns. Am pe undeva șervețele, mi le dai te rog?

– Pentru?!

– Muci?! Știi tu … multe lacrimi …

– Te distrezi pe seama mea! Unde plecăm?

– Carmensita face gogoși. Mergem să i le mâncăm!

– Mi se pare corect! – rostise Ochi Căprui. Și-apoi zâmbise. Cu toată inima. Și îi zâmbise înapoi și Ochi Negri.

Un pupic scurt… și porniră. Șoseaua părea destul de lejeră. Afară … nici prea-prea, nici foarte-foarte. Un vânt mai aspru și câteva berze scotocind după hrană. Își povesteau rând pe rând din amănuntele zilei. Fericirea le-a fost acompaniata pe tot parcursul drumului de aceste acorduri sârbești pe care le adorau. Kunem se!

Gogoșile așteptau fierbinți, în mijlocul măsuței de lemn lucrată manual. Carmensita părea ocupată să-și retușeze oja, așezată totuși comod, în fotoliul alăturat măsuței cu păcătoasele alea prăfuite meticulos cu zahăr.

– Bucuroasă de oaspeți, iubita?! – rosti Ochi Negri, abia păşind în holul ticărit cu plante care mai de care mai mari și mai frumoase. Am venit după miroooos!
– Nu creeeeeed! Deci voi chiar ați venit?!

– Am venit, dară! Ochi Căprui abia așteaptă sa mănânce de-alea cu cocos!

– Da măh … Am! Două!

– Doar două?! – întrebă cu ochi mici și foarte mirați, privirea căpruie. Adică, am parcurs 43 de km pentru două gogoși amărâte?!

– Oh … îmi pare cu regret! Nici nu știi cât! – zise Carmensita cu o mutrișoară roşcovană, aproape perfectă! Ați venit pe jooooos?!

– …. de la poartă până-n casă, dară! Ditamai efortul! – glumi in felul său specific, Ochi Negri. Ne faci un ceai?!

– De mentă cu lămâie! Bucuroasă! Haideți la bucătărie. Bănuiesc că aveți chef și de-o țigară … Nu-i chiar simplu sa mergi pe jos atâta cale!

– În sfârșit un om capabil să ne înțeleagă și pe noi! Cine-ar fi crezut! – chicoti Ochi Negri, fix în clipa în care luase loc lângă fereastră. Aproape că ne pierdusem speranța, știi tu?

– Da, are dreptate! Cred că ar trebui să ne mutăm la tine! – zise Ochi Căprui. Gătești dumnezeiește iar în bucătăria asta miroase a Rai aproape permanent! Iti confiscăm și dormitorul și gata!

– Și gata ce? – se miră roşcovana.

– Gata! Ne faci flotantul și devenim chiriași cu acte-n regulă! – glumi Ochi Căprui. Desi, îți spunem sincer, noi preferăm să fim musafiri! Rămâne cea mai mișto meserie de pe fața pământului!

(va urma)