Spovedanie (10)

Un abracadabra nerostit mi-a răpit simțurile. Un fel de scamatorie … Și iată, sunt acum săracă lipită pământului. Nu (mai) simt nimic. Nici că ti-e dor, nici că ți-e drag, nici că te gândești la mine.

M-ai zidit pe ascuns, printre cuvintele tale. Mă ții captivă la rădăcina unui castan înflorit peste noapte … Mă sufoci! Abia dacă mai pot zări Cerul dincolo de grămada de sentimente aruncate alandala peste mine.

Zici că nimic nu mă mai poate atinge!?

(O minciună gogonată) …

Sunt atinsă până în măduva oaselor. De fiecare gând al tău. De fiecare clipă în care taci. De fiecare dată când te cuprinde foarte binele.

Dezgroapa-mă și lasă-mi Lumina. Mi-a fost teamă de întuneric de când mă știu …

Punct. Și de la capăt …

… cred că uneori, cel mai bun lucru pe care poți să il faci, este să nu faci nimic. Să nu te gândesti la nimic, să nu visezi nimic, să nu speri nimic, să nu vorbești nimic, să nu pui nicio intrebare. Să nu faci nimic altceva decât să respiri. Să respiri controlat. Conștient. Regulat. Și să lași viața să se întâmple. Independent de toate așteptările tale. Firesc. Aşa cum ți-a fost dată.

Spovedanie (9)

(….melodia asta ….) Nici nu știu cum de mi-am amintit-o tocmai azi. Mintea mea e tare întortocheată … N-a prea uitat nimic din tot ce-a fost, cu toate că tu te băteai cu pumnu-n piept că am s-o fac. Că aşa e construit omul, să uite. Să uite când? În care viață?

Știi că încă mi-e dor de tine? Tu știi că uneori îți pot auzi limpede glasul? 

Îmi amintesc, de exemplu, ca și cum a fost ieri, prima noastră seară împreună. Când îți tremura teribil, nu doar vocea ci întreg trupul. Când am vorbit întâia oară despre dragostea asta nebună. 

Îmi amintesc zâmbetele, îmbrățișarile, dansul nostru, cafeaua, plimbările, gelozia fetelor, câinele ăla nebun care mă latra de fiecare dată când atingeam talpa dincolo de poartă, înghețata de pepene, chifteluţele tale speciale cu soia (bleacs), sucul de grape care-ți plăcea teribil … 

Îmi amintesc dorul neobosit, nerăbdarea de-a ne vedea, telefoanele, claxonul mașinii ce-mi dădea de știre că mă aștepți în fața blocului …  Fierbințeala palmelor, surâsul tău, bucuria… 

Îmi lipsesc toate astea. 

Îmi lipsesc nopțile în care dormeam împreună. Mână ta neobosită care reușea să mă cuprindă, indiferent de cât de mulți purici în fund aveam! Și-mi lipsește teribil mirosul tău. Da … n-am fost capabilă niciodată să explic acest miros, desi ai întrebat insistent de câteva ori. Nici în zi de azi n-aș ști să o fac. Habar n-am. Era al tău. Și-mi plăcea mie maxim. Uneori, rămânea impregnat în hainele mele. Chestia asta mă făcea să râd fericită de fiecare dată când ajungeam acasă. Cumva, îmi puteam imagina că te am cu mine permanent. Chiar și atunci când nu te aveam. 

Caraghios, dar uite, îmi lipsește până și haosul din camera ta. Hainele alea aruncate cât colo. Dezaprobarea ta când mă apuca hărnicia de-a le așeza pe fiecare la locul lor. N-am să-mi găsesc niciodată mănușile, umbrela, căciulă, dacă le ascunzi aşa!

Mi-e dor de privirea ta când mă iubea. De ochii tăi aprinsi când te apuca pofta de mine. 

Cel mai mult și mai mult însă, îmi lipsește încrederea. A noastră. Pe asta am avut-o negreșit. Ai știut – și am știut – că te poți baza oricând pe mine. Ușile noastre au stat mereu întredeschise, la fel disponibilitatea de-a raspunde oricarui apel. Am știut să ne ascultăm reciproc, să ne încurajăm reciproc, să fim acolo, indiferent de ce, de unde, pentru cât timp.

Îmi lipsesc astea. (Toate.) Dar mai ales, lipsești tu …  

My first love 

„Caii au acea noblețe pe care nu o găsești la alte animale, acea gratie ce te face sa atingi Cerul. Când te uiți în ochii unui cal, te simți în siguranță, vezi blândețe și putere, forță și duioșie. Un cal știe sa fie liber … și sa iubească!”  Lavinia Elena Niculicea

Tu ce mai faci, Soare?

Știi? … Oamenii n-au învățat încă, tot ce m-ai învățat tu… Ei încă se tem, încă iau hotărâri în turma … Inca ucid vise, încă strivesc sub călcai fericiri … Lumea-mi miroase a pustiu și-a pădure și-a ploaie …

(Da. M-am prăbușit ieri sub greutatea unor litere scrise anapoda)

Si ce dacă? M-am străduit sa nu cad … Dar vezi? Mi-a alunecat un gând pana dincolo de iad și apoi mi-a cedat sufletul subit … Nu e vina mea.

Tu ce mai faci, Soare?

Ma poți vedea?! Nu plâng, de ce ma cerți?! …. Așează-ma lângă tine. Vorbește-mi. Îmi lipsește blândețea din glasul tău …Haide … Strânge-ma-n brate …

(Daca ma gâdili după ureche, cu un pupic de-al tău, promit sa zâmbesc.)

Ma dor toate visele, ma ustura viata-n piept … Poți sa simți? Mda …. Nu-mi place deloc fără tine. Niciodată nu mi-a plăcut. Niciodată nu-mi va plăcea!

„Good morning, Sunshine”

0ff2bc2811919f75b684e817012022af

A trai este conflict și chin, dezamăgire și dragoste și sacrificiu, răsărituri strălucitoare și furtuni napraznice. Am spus asta acum ceva timp și astăzi nu cred ca as adauga un singur cuvânt.
Laurence Olivier

M-au dezamăgit cuvintele tale. Toate. Pentru ca mint………….. Ma mint.

M-au dezamăgit profund, îmbrățișările tale. Toate. Pentru ca mint……… Ma mint.

M-au dezamăgit -rând pe rând – (ne)cuvintele tale …. Toate. Si ele mint……. Ma mint.

Si …da. La început a fost cuvântul tău. Unul care m-a convins… Unul, care m-a făcut sa cred din nou. Din nou, în iubire. Iubirea aia capabila sa treacă zburând, toate frontierele văzute și nevăzute… Ce ironie …

Dupa cuvânt, au urmat, firesc … niște fapte. Mincinoase și ele.

Si-apoi …. din nou, cuvântul tău. Unul care ma minte. Zi de zi. Cu nerușinare …

Sunt dezamăgită. Profund. De tine.