The faces of love

Când pășim întâia oară pe tărâmul acestui domeniu de-a dreptul fabulos – iubirea – avem impresia că deținem toate codurile secrete și credem că știm pe de rost toate chițibușurile cu ajutorul cărora vom reuși să fim nu doar învingători ci de-a dreptul fericiți. Totuși, viața nu se lasă mai prejos. Se joacă cu noi. Schimbă regulile jocului tot la două zile! Sau …dacă nu face asta, atunci probabil că această dragoste omniprezentă, e așezată în straturi și-apoi e colorată în zeci de nuanțe diferite. Chestie menită să ne debusoleze câta. Sau… cel puțin pe mine.

Când am început să fiu cât de cât conștientă, asta în vremea copilăriei, am cunoscut o dragoste cu chip perfect. Caldă și protectoare. Dragostea mamei. Mă bucuram de ea zilnic și niciodată nu ajungea la mine porționată. Îmi aparținea cu totul. Era a mea și nu aștepta nimic în schimbul ei. O puteam numi lejer, confort și siguranță.

Mai târziu, în adoleșcență, dragostea devenise brusc un teren fierbinte, periculos și neexplorat niciodată până atunci. Asta a fost perioada în care am înțeles, pentru prima dată, că si noi putem zbura, că lumea e magică și că oamenii sunt frumoși. Toți. Fără nicio excepție.

Un pic mai târziu… imediat după anii adoleșcenței, am cunoscut o alta față a dragostei. Chipul ei părea să anuleze brusc mulțimea de oameni superbi de până atunci, reducând frumusețea lumii la o singură persoană. O dragoste egoistă?! Posibil. Chiar și așa, a fost cea care mi-a dăruit pasiunea și magia unicornilor. Nemărginirea… și eternitatea. Bine, că mai apoi s-a dovedit că de fapt eternul si nemarginirea erau doar niște iluzii, n-are nicio importanță astăzi.

Apoi, după ce eternitatea s-a dovedit mică-mică, iar nemărginirea părea că se sufocă de-a binelea, a venit timpul să cunosc o altă față a iubirii. Probabil cea mai egoistă dintre toate. Aia care trezește în suflet nevoia de-a strânge lângă tine și doar pentru tine, dragostea celuilalt. Nu pot să afirm că e cel mai frumos chip al ei dar pot să spun că e la fel de real ca toate celelalte dinainte. Pot să spun cu mâna pe inimă că dragostea asta nouă, ori mai degrabă dispariția ei, m-a golit de toată fericirea pe care o acumulasem în perioada adoleșcenței și-apoi imediat următoarea. Unicornii dispăruseră brusc, zborul îmi devenise imposibil, oamenii erau de-acum lipsiți de orice frumusețe ori bunătate iar lumea… lumea devenise un tărâm al neîmplinirilor și-al dezamăgirilor de orice fel.

Pas cu pas, am depășit, așa cum era de așteptat și această etapă a iubirii. Urâtă și amară. A urmat-o însă, alta. Una firească. Și-am cunoscut o altă față a dragostei. Dragostea necondiționată. S-a întâmplat asta atunci când am devenit mamă. O dragoste ce izvorăște continuu înspre celălalt. Divină și absolută. O dragoste ce m-a transformat, odată cu trecerea anilor, într-un super erou. Unul care nu strânge nimic pentru el ci dăruiește… ocrotește și mângâie.

Iubirea?!…. o forță vitală. Una ce ne desenează viața în mii de culori. Toate vii și toate frumoase!

PS – alte păreri legate despre acest domeniu vast, puteți citi și in căsuța prietenei mele dragi, Lucillette.

Reclame

Love

„În forma ei cea mai pură, dragostea înseamnă împărtăşirea bucuriei. Nu cere nimic în schimb, nu aştepta nimic; şi atunci cum poţi să suferi? Când nu te aştepţi la nimic, nu există posibilitatea de a suferi. În schimb, orice vine este binevenit şi, dacă nu vine nimic, este bine şi aşa. Bucuria ta a fost aceea de a da, nu de a primi.”Osho

Dilemă 🤤

Oprește-ți puțin fuga, om bosumflat! Ce credeai, c-am să te las să pleci cu toată viața mea grămadă?! Niciodată! Așează-te câta să vorbim. Haide. Dacă nu ți se pare suficient de comod lângă mine, rămâi în picioare. Sau așează-te ghem pe covorul argintiu. Stai pe marginea canapelei, dacă vrei. Mi-e tot una! Dacă ți s-a făcut sete, aprinde-ți o țigară. Într-un fel, îți înțeleg (ne)starea, să știi… Și fuga …

(Împarțiala a adus întotdeauna cu ea și-o doză zdravănă de nervi)

Și pentru că tot suntem la capitolul jumi-juma, zic să le împărțim pe ele primele. Țigările, zic. Dependența își spune cuvântul, crede-mă. Că le fumai doar tu până mai ieri, n-are nicio importanță. Azi le facem pe din două. Pe alea cu filtru le iau eu. Tu ia-le pe toate celelalte. Ah… apropo! Scrumiera cu elefantul african rămâne la mine. Zâmbetele…? Ne aparțineau amândurora. Dacă ți le cedez cu totul, pot păstra eu duminicile? Haide! Știi cât de mult îmi plăceau…

Uite, dacă vrei poți lua cu tine papucii de casă, păturica mov și castronul din care serveam împreună cereale. Mi-ar plăcea totuși să-mi lași mie luna. Ah, și perna plină ochi cu puf de gâscă. Știu că nu era a mea, dar poate fi de acum înainte?! Te rooooooog! Mulțumesc.

Mi se pare mie sau noi începem in sfârșit să ne intelegem??

Ascultă-mă … Nu-l vreau pe Februarie, așa că, ia-l cu toată increderea. Nici brânza cu mucegai nu o vreau. Și nici diminețile pline de frig nu prea-mi surâd… Nici caramelele! Ba nu! Pe astea vreau să le împărțim. Mi-am amintit că-mi plăceau! Mai ales alea cu mentă. Da! Fericirea, biscuiții Oreo și bicicleta, pot merge la tine. Dacă ești de-acord să-mi lași mie zborul, poți păstra tu (si) plimbările. Seninul, pădurea înaltă și ținutul de mână, îmi aparțin, așa că rămân (tot) la mine.

Clătitele cu gem de mure?? 🤤 Mda. Îmi cam ieșiseră din calcul….Crezi c-am putea primi custodie comună în cazul lor?!

Soulmate

„Sufletul tau pereche nu e cineva care intra in viata ta linistit. Este cel care te face sa-ti pui intrebari, care-ti modifica realitatea si care creeaza in viata ta un marcaj pentru „inainte de” si „dupa”. Nu este omul ideal, ci un om normal care reuseste sa-ti dea peste cap intreaga lume intr-o secunda.”

A true love story (3)

Cerul devenise plumburiu abia spre final de octombrie, când brusc, timpul refuza să mai alerge cu pieptul afară, desenând clipe. Lupta Ochilor Negri împotriva unui deznodământ tragic, ocupa parte importantă din acest anotimp afurisit. Zâmbea mai mult forțat, încercând din răsputeri să îndrepte speranțele făcute praf, ale Ochilor Căprui. Agonia unei morți iminente, picta pe chipurile lor lacrimi în mii de forme.

Pe aragaz, câteva chifteluțe de soia, își prăjeau silueta în cel mai silențios mod posibil. Vis-a-vis de ele, o mână zdravănă de cartofi bronzați sub razele cuptorului, așteptau cuminți. Ochi Căprui își pierduse privirea dincolo de fereastră, unde câinele nebun, alerga o vrabie.

– Cât să fi de idiot să crezi că poți ține pasul cu pasărea aia?! – zise la un moment dat. Adică, pe bune?! Îți ignori condiția de obez convins și speri că te poți urca în vârful copacului? Fără aripi?

– Dar asta nu-l oprește cu nimic să încerce! Ce vrei?! – adăugă Ochi Negri, în timp ce turna cafeaua în cele două căni albastre. El este oricum, un câine absolut special! Nu este el, cel care poate sta cocoțat toată ziulica pe marginea gardului, privind trecătorii?? Uiti?? Și e ditamai cămila!

– Păi chiar că e ditamai namila! – chicoti Ochi Căprui. Super King Cămila!

– Super King Cămila! Îmi place….

– Îți place?

– Îmi place, da. Îmi place că nu mai plângi. Haide… simți cât de bine miroase cafeaua?! Așează-te lângă mine. Mi-ai lipsit teribil săptămâna asta.

– Da. Și tu mi-ai lipsit mie. – zise Ochi Căprui în timp ce- și așeză sufletul pe canapeaua din bucătărie. Om nebun ce ești! Într-o zi o să mori și-am să rămân fără tine!

– Sunt bine acum. Hai, zâmbește cu mine! …

– Ești??? ….Nu mi se pare! Ai cearcăne, durerea te țintuiește în pat zile-n șir…. ai slăbit vizibil. Tratează-te. Te rog eu…

– Hai să-ți povestesc ceva – zâmbi Ochi Negri. Alaltăieri l-am revăzut pe Sorin. Trecând peste detalii, îți voi spune doar atat. Voi relua tratamentul de trei ori pe săptămână începând cu ziua de luni.

– Asta e o veste extraordinară! Super extraordinară! Dar… o fi de-ajuns? N-ar trebui să te vadă și un oncolog?

– Oncolog …. suspină Ochi Negri. De ce aș face asta?

– Adică???

– Nici nu vreau să mă gândesc. Ăsta m-ar băga imediat pe chimioterapie…. Nu vreau să mai trec vreodată prin așa ceva!

– Dar vrei să trăiești!

– Vreau să trăiesc, dar nu în felul ăsta. Uită-te la mine! Tâmpenia asta m-a invadat deja cu totul! Ce șanse crezi că sunt să rămân în picioare, după otrava aia pe care vor dori să mi-o bage pe venă?! Aminteste-ți! Aproape am murit data trecută! Refuz categoric, Ochi Căprui….

Preț de câteva minute, se făcu liniște. O liniște de aia de mormânt, în care cele două inimi nebune abia dacă mai respirau.

– Dar n-ai cum să refuzi să lupți… șopti într-un târziu Ochi Căprui. În felul ăsta te vom pierde… Ai înnebunit???

– Și dacă am înnebunit, ce? N-aveți decât să faceți față nebuniei mele. Vă cer prea mult?? Poate! Da! O fac! Așa cum și voi insistați cu otrava aia pe lângă mine. Știi ce e culmea, inimă nebună ce ești? Că nu vă gândiți decât la voi! La voi și la pierderea voastră!

– Asta seamănă a revoltă!

– Uite cine a înnebunit!!! – izbucni deodată Ochi Negri. Despre ce vorbești acolo?

– Despre tine, ștrumf urât ce ești! N-ai pus lapte în cafeaua asta??

Dacă până cu o secundă în urmă păreau că se ceartă, acum deja se imbrațișau strâns și refuzau să permită cuiva să intervină vreodată și să le tulbure ditamai dragostea. Își pictau pupici care pe unde, își promiteau eternitatea fără vreun cuvânt… și se iubeau. Sincer și pentru totdeauna.

– Lămurește-mă într-o chestiune – zise Ochi Căprui, nu înainte de a sorbi o gură din cafeaua ce aburea convingător. Dacă King Cămila are voie să încerce să prindă vrabia aia, doar pentru că e un câine deosebit, ce? N-are nicio șansă! Și totuși i-ai aprobat nebunia!

– Da. Dar el nu știe că șansele îi sunt nule. Apoi, când și cine a spus că un strop de nebunie, ne face neapărat rău?

– Îți dai seamă că prostovanul ăsta, după ce va alerga și va sări inutil de jur împrejurul copacului, până va obosi, că va sfârși dezamăgit că n-a fost capabil să o înhațe?

– Te contrazic! Nu va fi dezamăgit, ci dimpotrivă. Va fi mulțumit că a făcut tot ce ia stat în putință să o prindă. Că n-a fost să fie?! Ghinion. Nu va considera niciodată că a fost vina lui. Știi de ce? Fiindcă el crede orbește, în forțele proprii. Crede și o face din toată inima!

– Păi și e bine să nu-ți cunoști limitele?

– De când suntem limitați? – întrebă Ochi Negri.

– Dintotdeuana?

– Ești culmea, Ochi Căprui! Limitarea e o treabă cu dus și întors. Discutată și răsdiscutată. Si oricum, ea există, eventual, în mintea noastră. Și dacă există, e aproape obligatoriu să o depășim! Nu stă acolo ca idioata doar ca să avem noi un loc de dat cu capul. E un prag! Nu o ușă! Un punct peste care se trece prin credință în tine ca individ,credință în tine ca suflet și credință în tine ca parte din marele Întreg!

– Bine. Fie! – zise Ochi Căprui. N-avem limite. Putem atinge orice țel ne-am propune. Cu o condiție, desigur. Să depășim pragul. Dacă putem.. Ia uite! Minți! Există cazuri – multe – în care nu putem! Deci, suntem limitați! Ce aiureală, Ochi Negri …

– Nu-i adevărat! Vreau un exemplu!

– Juri pe roșu?! – izbucni Ochi Căprui.

– Jur pe toate culorile curcubeului! Te-ascult…

– Bine, dară. Uite ditamai exemplul: Tu! Tadaaaaam! Trupul tău zace, aproape sufocat de o celulă imbecilă care și-a propus să te facă praf! Ce puteri ai asupra ei?! Iti răspund tot eu! Niciuna! Te va învinge, detașat! Unde-i pragul???

– Cască bine urechile la mine, Căpruiule! Eu nu sunt un trup, să ne înțelegem! Sunt un suflet. Unul care s-a întâmplat să primească un trup! Trup care s-a dovedit a fi bolnav. Pragul?! Moartea! Dincolo de ea – sau de el – spune-i cum vrei, voi fi tot eu! Eu, sufletul. Nicio limită, deci! Aparțin infinitului. Mă întorc zburând, acolo, în miezul lui. Cum? Trecând un prag!

– Să nu îndrăznești!

(va urma)

15/15

Mijloc de ianuarie. Pustiu …. 

Pe ici pe colo, cad fulgi de nea. În vestul cel mai vestic, doar lipsa ta cade abundent peste sufletul căprui. 

Tu ești bine, Soare?! M-am gândit de atâtea ori… se întâmplă vreodată să fie iarnă în Rai??? Ar fi păcat să nu fie! Mi-amintesc că era anotimpul ce ți se mula perfect peste inima ta argintie. Ha! Uite! Mai știi omul ăla de zăpadă prăpădit răăăăău din lipsa omătului? Și ăla avea inima argintie! Avea și ditamai zâmbetul…. și doi cărbuni prin care ne privea.  Îți semăna atât de bine!  

Anul ăsta e cu dublă… Ai observat? Carmensita zice că și nouă ne lipsești cam tot așa. Adică dublu. Eu zic că ar fi mișto, totusi,  dacă am putea să o înjumătațim. Lipsa.  S-ar dubla starea ta de bine, în felul ăsta? Tare mi-ar plăcea…

Da! Azi, îmi lipsești jumate cât îmi lipseai de obicei! Nu pentru că nu te-aș mai iubi, ci dimpotrivă. Vreau ca lumea aia pe care sunt convinsă că ți-ai desenat-o aproximativ perfectă, să poată fi așa! Perfectă.  Bănuiesc că smiorcăielile noastre te cam împiedicau. Și oricum, Raiul e chiar deasupra capului meu. Asta înseamnă că ne ești mereu aproape… nu-i așa? 

Te-aș îmbrățișa câta… și ți-aș șopti că mi-e bine, dar tu știi deja asta! 

Te iubesc, Soare! Te voi iubi mereu!