Spovedanie(2)

Azi am atins fericirea …

Nu cu vârful degetelor, așa cum ați tinde să credeți, ci cu vârful inimii… privind drept în ochi, un ianuarie … cu petale roz!

Anunțuri

Un ținut … fascinant

99381118afb8db50bf8599211508e1e0

„Cel mai fascinant ținut, este fără doar și poate, ținutul de mână.”

Aceste ținuturi de mână m-au fascinat încă din primii ani ai copilăriei. Pe-atunci, ținutul de mână al mamei, avea puterea de-a mi oferi, siguranță. Așa cum îmbrățișarea ei, îmi ofera ditamai doza de iubire! Mai târziu, ținutul de mână al celei mai bune prietene, avea să-mi ofere, o doză sănătoasă de „sunt aici lângă tine” asigurându-mi un confort sufletesc tocmai bun de mers înainte.

Îmi amintesc apoi, celălalt ținut de mână, al primului iubit. Primul ținut de mână, fierbinte. Electrizant. Menit să topească teama necunoscutului, în fața primei iubiri. Menit să încălzească inimi, să zdrobească frici, să umple sufletul cu tot ce-ar putea însemna, adolescența.

Au urmat, rând pe rând, ținuturi de mână, care mai de care mai fascinante. Nu spun că mi le amintesc pe toate, dar în mare parte, îmi sunt înghesuite toate, unele peste altele, în dreptul inimii.

Nu-mi amintesc chipuri, aproape niciodată. Nu știu de ce. Un defect ciudat al minții mele …Dar îmi amintesc glasuri, îmi amintesc atingeri … emoții, cuvinte, mirosuri, arome …

De exemplu, îmi amintesc verile petrecute în curtea bunicii. Nu am memorat chipurile copiilor, dar îmi amintesc veselia lor… și pofta cu care savuram împreună, aproape seară de seară, dulceața amestecată cu zeci de sâmburi, al pepenelui roșu. Îmi amintesc murdăria de pe nasul meu, muștele, și glasul bunicii ce ne îndemna mereu să ne spălam mâinile.

Îmi amintesc cizmele de gumă ale bunicului. Si gâștele. Si frica ce mi s-a instalat în suflet în clipa în care, cocoșul năzdravan, s-a găsit să mi se urce în cap, tocmai mie! Copilul sensibilos, crescut la conservă … Îmi amintesc țipătul și nebunia cu care am alergat, înghițind pământul, până în casa. „Ajutooooooor, mă mănâncă cocoșul, bunicule!”

Îmi amintesc trotuarul din fața blocului, piatra și conturul strâmb al șotronului …

Îmi amintesc, prunele, caisele și strugurii verzi! Un adevărat deliciuuuuuu!

Îmi amintesc dorința de-a o lua pe jos în căutarea unui pământ nou și teama de-a nu pricepe ce se întâmplă cu mine, atunci când … unele chestii noi, chiar se întâmplau.

Îmi amintesc perioada în care cei mai buni prieteni au răsărit de nicăieri, și n-au mai plecat niciodată. Cel puțin, nu din sufletul meu. Îmi amintesc cu lux de amănunte acele mâini sufletiste care munceau, iubind. Uite, vezi? Îmi amintesc oja aia portocalie – de căcat – cum ai numit-o tu și felul în care, m-ai ținut de mână prima data …

Îmi amintesc chiar și pe acel nu mă atinge, dar simte-mă și-apoi și pe acel Poți? … chiar și pe …Închide ochii, nu trișa! 😀

Îmi amintesc, orele de shopping – de windows shopping – și hohotele de râs înghesuite toate în cabina de probă …

Îmi amintesc, plânsul tău în fața unei vesti nenorocite și mână mea tremurând, citind ultimele rânduri pentru tine …

Îmi amintesc cocorii … briza … artificiile …

Îmi amintesc bucuria de-a ține strâns în pumn un bețișor colorat ce ma anunța palid vei fi mămică! Si spaima, de după! Si -apoi îmi amintesc, mirosul de bebe abia născut! Si fericirea de a privi sânul și gurița aia mică și  flamandă. Si-apoi primii pași … Si-apoi prima julitură. Si toate lacrimile ….

Îmi amintesc apoi – o zi – de care îmi stă atașat un nou prieten.

O iarnă. Si un nou ținut de mână. Unul, la fel de fascinat …

A mea. A ta. A noastră.

d17d88e10f6939d367bec8c6d435bfa3

Viața, așa cum e ea. O pătratică de ciocolată cu mentă.

Viața, o plimbare desculț prin pietrișul izvorului rece. Viața, un hohot de plâns. Viața, un munte și-o mare. Viața, o luptă de supraviețuire. Viața, un joc cu mingea pe maidan. Viața, un curcubeu. Viața, un cântec. Viața, un dor. Viața, un câmp multicolor.Viața, o liniște apăsătoare. Viața, o felie de tort cu ciocolată. Viața, un carusel. Viața, un dans. Viața, o drumeție. Viața, o clipa de speranță. Viața, o carte. Viața, un film. Viața, o toamnă. Viața, un surâs. Viața, o sumă a clipelor. Viața, o iubire. Viața, o dezamăgire. Viața, cu bune și mai puțin bune. Viața, un zbor.

Viața, așa cum e ea. Un miracol!

Drawing history

drawinghands

Suntem … asemeni Creatorului nostru.

Artiști desăvârșiţi.

(Creatori de speranță.)

Ne desenăm istoria – propria noastră istorie –  aproape inconștienţi, gesticuland … vorbind, luând decizii, ascultând, dansând, țipând, călătorind, ciupind din timpul celorlalți, descoperind, cercetând, visând …

Îl modelam pe cel ce suntem, îmbratisând, purtând dorul, iubind, plângând, tăcând …

Fiecare secundă, lasă în urmă ei o dâră din noi înșine …

Lasă oglindit în timp, parte din sufletul nostru …

Și nu pot să nu mă întreb … Cel ce mă va descoperi, într-un viitor îndepărtat, ce va gândi el despre mine? Îi vor plăcea culorile mele? Muzica mea? Dar visele? Plânsul meu? Se va simți copleșit de toată nebunia speranțelor înghesuite, unele peste altele, în buzunarul peticit al vietii mele? Va înțelege oare, dorinta mea aprigă de-a fi, de-a ști, de-a curpinde lumea în dosul palmei și de-a alerga, cu tot cu ea făcută ghem, până la capătul lumii?

Va fi capabil să-mi pună în ordine toate zilele?

(Puțin probabil, având în vedere haosul în care imi desfășor de-o bună bucată de vreme, viață …)

Totuși …

Trag nădejde că va găsi – atât răbdarea cât și priceperea – de-a putea descoperi … dincolo de el … nerăbdarea mea de-a fi! 🙂

(Ne)cuvinte (2)

silence

Sunt cu sufletul întors o dată pe față și de mai multe ori pe dos.

Dacă m-ai privi, ai spune că sunt atentă … atentă pana departe! În realitate, nu sunt atentă nici măcar la mine ….

Mintea mea – mă rog – capul, mi-e complet neoxigenat si plin până la refuz de necuvinte.

(Încă un (ne)cuvânt în plus și dau pe dinafară!)

Poate un surâs anemic … poate o lacrimă sărată … poate o sclipire în coltul ochiului stâng … poate o îmbrățișare …

Pot să mă aștept la orice. (Ne)cuvintele mele sunt extrem de … spontane.

Privirea mea  – rătăcită în frunzișul decolorat al iernii – scotoceşte după ceva.

(Probabil după tine …)

Da. Știu. E încăpățânată! I-am spus de prea multe ori că nu te va găsi nicăieri!

E nebună, ce vrei?! Las-o așa!

În definitiv, mă ține ocupată …. (ne)atentă la mine ….

Trupul meu, stă scufundat într-o hibernare cel puțin ciudată.

Refuză exprimarea oricărui gest.

Nu se mișcă nici un centimetru mai încolo, nici în fața celui mai năpraznic ger…

(S-ar părea ca îi priește iarna.)

Inima … mi-e sloi de gheață, și ea.

Înțepenită între ieri și mâine.

Ai zice, privind-o, că nimic n-ar mai putea-o dezgheţa! Veac!

Totuși … o data la trei ceasuri – zvâgneşte mut. Am nădejde că-și va reveni!

Altfel?!

Trăiesc … în afara timpului, undeva …dincolo de el, într-un spațiu populat în mod excepțional de (ne)cuvinte!

Îmi scald ziua – într-o tăcere verde – inspir aer proaspăt și desenez (ne)întâmplări!

Sunt bine.

Doar sufletul mi-e întors. O data pe față … si mai multe ori pe dos!